Cele trei parabole prezentate în Evanghelia duminicii a XXIV-a de peste an (parabola oii regăsite, parabola drahmei regăsite şi parabola fiului risipitor) constituie răspunsul pe care Isus îl oferă fariseilor şi cărturarilor, indignaţi de faptul că el „se arată prietenos cu cei păcătoşi şi stă la masă cu ei” (Lc 15,2). În mentalitatea iudaică din acel timp, faptul de a sta la masă cu cineva însemna a fi în comuniune cu el şi amintea de caracterul sacru prin care se legau prieteniile, se extindeau gradele de rudenie şi se dezvoltau alianţele. În felul acesta, Isus promova o relaţie de familiaritate şi de solidaritate cu cei pe care fariseii şi cărturarii îi considerau pleava societăţii şi devenea tovarăşul lor de masă. Această apropiere a lui Isus de cei păcătoşi îi lăsa perplecşi până şi pe cei bine intenţionaţi, care se întrebau: „Cum poate acesta să vestească împărăţia lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să iubească şi să frecventeze tocmai această mulţime îndepărtată de Dumnezeu?”
Pentru a înţelege răspunsul lui Isus este nevoie să subliniem ceea ce sfântul evanghelist Luca ne aminteşte la început, şi anume că „vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus, ca să-l asculte” (Lc 15,1). În persoana lui Isus, cei păcătoşi descopereau în sfârşit un cuvânt de mângâiere şi pentru ei, care nu puteau respecta Legea atât de categoric precum fariseii şi cărturarii. Ei se apropiau de Isus mai ales pentru că, în bunătatea persoanei sale şi în noutatea mesajului său, simţeau aproape mântuirea lui Dumnezeu.
Mesajul transmis de Cristos prin intermediul celor trei parabole este tocmai milostivirea şi iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl este Dumnezeul oricărei milostiviri şi, pentru că nu se ruşinează de păcatul omului, cu iubirea sa binevoitoare de adevărat păstor, el merge în căutarea omului pierdut în meandrele vieţii şi înşelat de dezordine şi păcat. Cu aceeaşi hărnicie cu care femeia sârguincioasă îşi caută moneda pierdută prin casă, şi Dumnezeu merge în căutarea omului păcătos. Cu aceeaşi îngrijorare cu care un tată bun aşteaptă întoarcerea acasă a fiului mai tânăr, şi Dumnezeu aşteaptă convertirea omului.
Iar toate acestea au ca rezultat efectiv bucuria: „Tot aşa va fi bucurie şi în cer pentru un păcătos care se converteşte, mai mult decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,7). Atât păstorul, cât şi femeia simt nevoia de a împărtăşi vecinilor şi prietenilor satisfacţia pentru oaia regăsită şi pentru moneda recuperată. Şi parabola fiului risipitor sau a tatălui milostiv, ca o prefigurare a iubirii lui Dumnezeu, culminează cu un cântec de bucurie; e bucuria fiului care a regăsit casa tatălui şi deci viaţa demnă de fiu al tatălui, care îl îmbrăţişează din nou cu nespusă bucurie (cf. Lc 15,20-24).
Evanghelia de astăzi ne ajută să descoperim misterul milostivirii lui Dumnezeu şi forţa regeneratoare a iubirii sale, pentru că iertarea pe care Dumnezeu ne-o oferă este cu adevărat un dar de iubire şi o experienţă de viaţă nouă care izvorăşte din iubirea divină. Numai dacă vom trăi în mod real şi profund o astfel de experienţă a iubirii lui Dumnezeu, vom fi în stare să înţelegem ce înseamnă a fi iertaţi de Dumnezeu şi a fi primiţi la pieptul său de Tată milostiv.
Pr. Emanuel Imbrea, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău
Descoperă mai multe la Desteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
