În fragmentul evanghelic al acestei duminici (Mc 7,31-37), Isus intră în contact cu o lume care nouă poate ne este străină: lumea celor surzi. Există anumite dizabilități care pot izola o persoană, cum ar fi incapacitatea de a vorbi, de a vedea sau de a auzi, ca în cazul acestui bărbat din Evanghelie.
Isus intră în lumea izolată a celui care s-a născut fără auz, o deficiență care îl împiedica și să poată vorbi. Ne este greu să ne imaginăm acea lume tăcută, în care nu poți auzi ce se întâmplă, nu poți auzi pe nimeni apropiindu-se de tine, nu poți discerne sunetele din jurul tău și nu poți comunica cu ușurință.
Și observăm cu câtă grijă îl tratează Isus pe acest om. Pentru că nu-i putea auzi cuvintele, Domnul îi atinge urechea și, cu salivă, îi atinge limba. Apoi, „ridicându-şi ochii spre cer și suspinând, îi spune: Éffata!, care înseamnă: Deschide-te!”. În acest fel, simțind vibrațiile cuvintelor lui Isus, omul a putut auzi, iar vindecarea s-a înfăptuit.
În zilele noastre încercăm să îi integrăm în societate pe oamenii care nu pot vedea, auzi sau vorbi. Dar în timpurile biblice nu era așa. Oamenii care erau orbi, surzi sau care nu puteau vorbi erau izolați, lăsați singuri la marginea societății.
De ce ne propune Biserica astăzi acest fragment evanghelic? Pentru a ne aminti că Isus nu a venit doar pentru a reda vederea celor orbi, auzul celor surzi și vorbirea celor muți.
Într-un anumit fel cu toții avem nevoie de vindecarea sa. Chiar dacă vedem cu ochii trupului, putem fi orbi la nevoile celorlalți. Chiar dacă putem vorbi, de multe otri nu reușim să comunicăm ceea ce contează. Chiar dacă auzim, putem fi surzi în unele privințe importante.
Avem nevoie de vindecarea lui Isus. Avem nevoie de darul vederii, ca să nu privim doar la suprafață, să putem vedea în fiecare persoană un semen cu temeri și cu speranțe, un om care are nevoie de mântuire, o persoană iubită de Cristos.
Avem nevoie de darul auzului nu doar pentru a auzi, ci și pentru a asculta. Sub strigătele disperate ale atâtor oameni se ascunde o persoană care simte nevoia de a fi ascultată și apreciată.
Avem nevoie de darul vorbirii. De darul vorbirii, nu al vorbăriei. Avem nevoie de capacitatea de a spune mereu adevărul.
Pr. Octavian Sescu, Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, Bacău
