În Evanghelia Duminicii a patra din Postul Mare ni se face cunoscută vindecarea unui tânăr adus la Iisus de tatăl său. Tânărul era stăpânit de „un duh mut” care îl chinuia cumplit. Această boală grea îl apuca în răstimpuri făcându-l să cadă jos, să se frământe scrâşnindu-şi dinţii, făcând spume la gură şi înţepenind. Evanghelia spune că cel „cu duhul mut” era singurul fiu al tatălui său. Acesta l-a dus la ucenicii Mântuitorului dar ei nu au putut să-l vindece. Nu au reuşit din cauza lipsei lor de credinţă pe de o parte, dar şi din cauza lipsei credinţei tatălui copilului. În cererea tatălui băiatului despre care vorbim se vede îndoiala : „ De poţi ceva ajută-ne.” (Marcu 9, 22).
Mântuitorul mai întâi i-a mustrat pentru necredinţă pe ucenici şi pe tatăl băiatului zicând: „O neam necredincios şi îndărătnic până când voi fi cu voi? Până când voi răbda pe voi?”. Apoi a poruncit să-l aducă pe tânăr , a certat pe diavol şi diavolul a ieşit numaidecât din băiat, vindecându-se într-o clipă.
Cu vindecarea băiatului se despovărează multe suflete. Iisus ii spune; „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”(Marcu 9, 23). Blândeţea lui Hristos dă rodul dorit: „Cred Doamne! Ajută credinţei mele” răspunde tatăl plângând. Nimic nu topeşte gheaţa necredinţei mai repede decât lacrimile. În clipa când acest om a plâns înaintea Domnului, el s-a căit de toată necredinţa lui de mai înainte.
Omul trebuie să-şi vadă neputinţa sa şi să creadă în Dumnezeu pentru a birui pe diavol. În acest context Mântuitorul spune Duhului ce cuprinsese copilul: „Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc : ieşi din el şi să nu mai intri in el vreodată.” (Marcu 9, 25). Prin porunca pe care o dă Mântuitorul arată că el este izvorul a toată puterea şi stăpânirea şi nu trebuie să ceară nimic din altă parte, toate fiind ale sale: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt.” (Ioan 16, 15). El spune acestea pentru ca să vadă lumea că El nu este un profet ca ceilalţi care au lucrat oarecare fapte bune cu ajutorul lui Dumnezeu, ci El este Fiul lui Dumnezeu- Acela pe care l-au aşteptat profeţii şi l-au vestit mulţimile.
Mântuitorul nu numai că scoate demonul ci şi porunceşte „să nu se mai întoarcă niciodată în el”. Căci diavolul scos afară din om se poate întoarce. Aceasta se întâmplă atunci când deşi te căieşti în faţa lui Dumnezeu şi primeşti iertare te reîntorci la vechiul păcat. Din această cauză Mântuitorul îi porunceşte nu numai să plece, ci să nu se mai întoarcă în el.
Ucenicii L-au întrebat de ce nu au putut ei să scoată acel diavol, iar Domnul le-a răspuns: „Acest neam de demoni nu poate ieşi decât numai cu rugăciune şi post .” (Marcu 9, 28-29).
Postul şi rugăciunea sunt cei doi stâlpi ai credinţei. Sunt două flăcări vii care ard pe diavoli. Prin post se potolesc şi se nimicesc patimile; prin rugăciune se nimicesc toate patimile sufletului, ale inimii şi ale minţii: gânduri rele, fapte rele, răzbunare, ură, invidie, mândrie.
Aşadar în acest sfânt timp să postim în aşa fel încât să ne înfrânăm nu numai de la mâncare ci şi de la păcate. Numai aşa vom avea nădejde de mântuire, iară în viaţa viitoare ne vom apropia de Hristos şi vom putea fi părtaşi Împărăţiei Cerurilor.
Pr. Liviu Burlacu
Centrul “Izvorul Tămăduirii”-Bacău
