În duminica a doua din Postul Paştelui, Mântuitorul îşi revarsă iubirea Sa faţă de oameni vindecând un slăbănog în Capernaum. Evanghelistul Matei numește aici Capernaumul orașul Său. Betleemul a fost orașul în care S-a născut; Nazaretul, orașul în care a crescut iar Capernaumul, orașul în care a locuit în permanență.
Slăbănogul a fost adus înaintea Lui, spărgând acoperișul casei. Pentru că bolnavul şi cei ce l-au adus au arătat atâta credinţă, Şi-a arătat şi Hristos puterea Lui, iertând cu toată autoritatea păcatele bolnavului : “îndrăzneşte, fiule! Iertate îţi sunt păcatele!” (Matei IX, 1-2)
Păcatul aduce în trup boală şi suferinţă fiindcă întrerupe mersul firesc al vieţii aşa cum a fost statornicit de Dumnezeu întru început. Durerea şi suferinţa din trupul nostru sunt urmarea păcatelor.
Mântuitorul a tămăduit pe unii numai iertându-le păcatele – adică înlăturând pricina răului. De aceea a zis El slăbănogului: “Vezi să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie mai rău”.
Prin iertarea păcatelor “slăbiciunile primesc întărire, cele neputincioase tămăduire, cele de lipsă îndeplinire, cele întunecate şi necunoscute primesc lumină”.
Suferinţa inerentă vieţii, pe lângă caracterul ei de pedeapsă a păcatului primeşte în creştinism şi o valoare educativă. Acolo unde există putere de credinţă, suferinţa atrage pe om spre înălţimi de transfigurare spirituală. “Chiar de se strică omul nostru cel din afară, cel din lăuntru însă se înnoieşte din zi în zi; pentru că suferinţa noastră cea de acum, uşoară şi trecătoare, ne aduce nemăsurată slavă veşnică” (II Corinteni IV, 16-17).
Toţi sfinţii, asceţii, părinţii bisericeşti şi toţi trăitorii în Hristos au văzut în suferinţă un ajutor de mântuire, de apropiere de Dumnezeu, o coordonată a desăvârşirii morale. Suferinţa nu trebuie să ne coboare la deznădejde, scopul ei fiind îndreptarea sufletului spre câştigarea fericirii veşnice, cum spune Sfantul Ioan Gură de Aur: “A suferi răul are ca răsplată şi recompensă Împărăţia Cerurilor; a face răul, aduce pedeapsă şi osândă”.
Suferinţa înobilează sufletul. Ea este condiţia fundamentală a renaşterii interne spiritual; frumos zice Victor Hugo: “ochiul nu vede bine pe Dumnezeu decât prin lacrimi”.
Prin iertarea păcatelor azi Mântuitorul a mântuit sufletul slăbănogului . Hristos, prin faptele Sale, descoperă lumii ceea ce spusese mai înainte Ioan Botezătorul despre El: că ”ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29).
Prin această minune, Domnul arată că este Creator şi al sufletului şi al trupului. Vindecă şi boala sufletului şi boala trupului; iar prin vindecarea celui ce se vede, adică a trupului, face cunoscută şi vindecarea celui ce nu se vede, adică a sufletului.
Văzând minunea săvârşită de Domnul şi auzind aceste cuvinte, să întărim şi mai mult convingerea că dragostea şi mila lui Dumnezeu pentru noi a fost aceea care a dat tuturor ca uşă spre mântuire Biserica şi nu cere altceva decât pocăinţă şi abţinere de la păcate pentru a face loc dragostei de Dumnezeu şi de oameni.
Pr. Liviu Burlacu
Centrul “Izvorul Tămăduirii”-Bacău
