Atât prima lectură din cartea Regilor (3,5-12), cât şi a doua, din Scrisoarea sfântului Paul către Romani (8,28-30) şi Evanghelia după sfântul Matei (13,44-52) sunt la unison în a oferi acelaşi subiect de meditaţie, de contemplaţie: înţelepciunea. Sunt totuşi şi unele diferenţe, ca de exemplu: Solomon cere înţelepciunea de la Dumnezeu şi i se făgăduieşte din abundenţă; Isus se mărgineşte în a da de înţeles cât de mare este fericirea acelora care au aflat adevărata înţelepciune, sugerând că el este cel mai fericit fiindcă o deţine direct de la Tatăl în calitate de Mesia. Sfântul Paul vorbeşte credincioşilor din Roma ca unor oameni care au primit-o şi se conformează înţelepciunii.
Înţelepciunea este o virtute morală, dar poate fi şi dar al Duhului Sfânt. Ea ne ajută să cunoaştem adevărul şi binele, să trăim din adevăr săvârşind numai binele şi să ne ferim de rău. Înţelepciunea ne ajută să alegem mijloacele cele mai potrivite în acest scop. A fi înţelept înseamnă a pricepe cu uşurinţă împrejurările în care ne găsim şi a le folosi întotdeauna spre realizarea progresului spiritual. Nu trebuie să confundăm înţelepciunea cu inteligenţa.
Creştinul, şi chiar tot omul, se dovedeşte înţelept în momentul în care are conştiinţa că darul discernerii binelui şi răului îi vine de sus, de la Dumnezeu, şi pune la temelia înţelepciunii smerenia, devine temător de Dumnezeu. Fără smerenie nu poate fi înţelepciune adevărată şi nici frică de Dumnezeu.
Isus, în evanghelie, vorbeşte despre împărăţie în termeni de descoperire. Descoperirea unui „tezaur ascuns într-un ogor”. S-ar spune un mare noroc. Numai că acest mare noroc este plătit cu preţul dezlipirilor, renunţărilor şi sustragerilor. Omul este constrâns să „vândă toate bunurile sale” pentru a intra în posesia acelui ogor. Chiar şi negustorul trebuie să „vândă toate bunurile sale” pentru a obţine acel mărgăritar. Cine ştie dacă reuşim să concepem şi să prezentăm creştinismul, nu în termeni de povară apăsătoare de greutăţi şi datorii de purtat, ci ca o descoperire bucuroasă, posibilitate de a deveni uşori și liberi.
Purtătorul adevăratei înţelepciuni va râvni binele şi se va dărui pentru realizarea lui, chiar dacă va trebui să bea până la fund paharul amărăciunii, considerând că desăvârşirea morală prin caritate este vocaţia şi sensul vieţii sale pe pământ.
Pr. Richardo-Dominic Baciu, Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău
