E de îmbrățișat Marian Drăghici cu zisa lui de pe coperta a IV-a a volumului de poeme „Amneziile doamnei Voltaire” (Iași, Editura Junimea, 2020), dăruit recent de Theodor-George Calcan: „George Calcan este un poet ca din altă lume. O lume în care până și ultimul poet este un domn al Poeziei, deci o lume în care ultimul poet dacă nu e poet măcar e domn”. Ioan Holban, în Prefață („Caravana cinematografică a visurilor noastre”), vorbind despre poetul împlinit deplin, Theodor-George Calcan pre numele său, cel pentru care „piatra-privighetoarea-șarpele” reprezintă „triunghiul poetic din care se hrănește lirica” acestui volum, avansează un gând-sinteză: „Doi poeți (con)locuiesc în cea mai recentă carte a lui Theodor-George Calcan […]; primul se plasează în orizontul postmodernității, lăsându-se scris de poezia care se construiește singură, din sine și care își alege poetul, îl fixează în cuvinte pentru a-l stăpâni, iar celălalt, venind din modernitatea expresionistă, suprarealistă și (neo)romantică, își scrie poezia în încercarea de a exprima inexprimabilul”.
Cine este Poetul Theodor-George Calcan? Dublul unui Don Quijote fără Rosinante, fără Sancho Panza, scutierul aflându-se, probabil, într-o pribegie pe cont propriu, dar cu o Dulcinea del Toboso strecurată elevat în carnea poemelor sale?… „Sângele meu și-a pierdut rușinea/ palid și bezmetic aleargă/ copoi hăituit de blesteme/ după roata trecută înainte/adulmecând întoarcerile vii/ mi-am cumpărat cămașa de la Mancha/ dăruind trandafiri nebuniei/ clarvăzător ochiul păsării/ pândește jumătatea ochiului meu/ devenită acum depărtare/ sub copitele cailor/ celor patru cavaleri ai curcubeului/ nori negri îmi acoperă simțurile”( „Autoportret”).
Discursul poematic, de o densitate metafizică impresionantă, este locuit estetic de tristeți, rugi, umbre, pustietăți, lacrimi ale „spiritului”( „lacrima-i pustiul/ pe care eu alerg centaur vânăt/ arareori fără acoperiș/ mă oglindesc în apa putredă/ căreia voi îi spuneți naștere”), confesiuni șoptite, spaime, uimiri și singurătăți, melancolii din alte lumi, descântece ale inocenței, tăceri care miră și mișcă chiar și sufletul pietrei, cetăți culcușite în glas de privighetoare, imperii de spaimă trimise în gură de vultur („strălucitoarea, băloasa, înfometata, fermecata/ gură de vultur”), cioburi de amintiri, zvârcoliri mitice de șerpi care-și surpă îndoielile, dezamăgiri („că degeaba curate ni-s mâinile/ dacă nu putem face curat sufletul”)…
Poemele lui Theodor-George Calcan au aura unei tristeți care se retrage în propriul destin. Poetul trăiește atât de acut fiecare clipă, de parcă i-ar curge prin vene zisa lui Jorge Luis Borges, cea în care s-a furișat toată dinamita din arsenalul zvârcolirilor umane: „Într-o zi a omului sunt toate zilele timpului”… Călător prin imperii ideatice seducătoare, croite din mitologiile Suferinței și Strigătului, poetul este solidar cu Mircea Eliade în această aventură spirituală, fiind frate de cruce cu gândul acestuia: „Cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, călătorie pe care o facem în singurătate”… Populat cu bijuterii poematice, volumul stă cu ochii pe beregata iluziilor – ,,Uitați de noi,/De generația noastră/Una e strada/ și alta e calea pe care/ Să mergeți/ Trăiți ca oamenii/ Uitați de noi” („Umbra de piatră”) – și ne lecuiește vânătăi numai de noi știute: „Uleioasă și grea/ Așteptarea/ neliniștea-i toată cu mine/ Și se pare/ Nu mai pot fi fetișcana/ Pe care-o priveai sățios/ În oglindă/ Pieptănându-și lungile/ Desele plete/ Împietrită îmi pare că-i luna/ De ne trecut lacul memoriei/ Totuși: de mâinile tale/ Mi-aduc aminte/ Mi le amintesc dând contur/ Unei nesfârșite greșeli” („Ondine”).
De ce „Amneziile doamnei Voltaire”? Vă oferim un dar…hermeneutic, lăsându-vă bucuria de a decripta nuanțele seducătoare ale titlului, mai ales știind faptul că Voltaire, cel cu o colecție impresionantă de amante, concubine și iubite pe termen lung, a murit burlac…
