Politicienii si istoricii nu vorbesc aceeasi limba. Din acest motiv este extrem de dificil ca, in cazul unui conflict, sa se ajunga usor la o solutie de compromis. De exemplu, in 1989, din punct de vedere istoric a avut loc o lovitura de stat realizata cu sprijin extern.
Politicienii, insa, vor sustine ca a fost o revolta populara determinata de optiunea anticomunista a populatiei.
Problemele se agraveaza in momentul in care este vorba de conflicte deschise intre mai multe natiuni.
Cum ar fi problema Kosovo. Din punct de vedere politic, pozitia oficiala este ca autoritatile sârbe au intervenit brutal peste populatia albaneza care dorea sincer si pasnic sa-si proclame independenta iar SUA, prin NATO, au intervenit pentru a proteja populatia civila.
Din punct de vedere istoric stim ca lucrurile au stat altfel: ca trupe paramilitare UCK, finantate din exterior, au terorizat populatia sârba din provincie pentru a o determina sa paraseasca zona iar aceste acte de terorism au provocat interventia autoritatilor sârbe.
Or, aceasta diferenta de opinii este cea care impiedica ajungerea la o solutie in Kosovo dar se reflecta si asupra altor zone geografice deorece principiul politic aplicat in regiune este citat ca precedent juridic in alte cazuri de separatism.
Rusia a dat exeplul Kosovo pentru a sustine legalitatea declararii independentei Crimeei. SUA spun ca, nu, nu poate fi vorba despre asa ceva deoarece in Kosovo srbii au agresat albanezii iar in Crimeea nu s-au petrecut acte violente la adresa rusilor.
Problema este, dupa cum spuneam, de atitudine politica. Interesele americane ii determina sa tina sub tacere actele de terorism ale UCK care au determinat escaladarea violentelor in provincie.
Daca ar recunoaste ca interventia sârba a fost una legitima, intreg esafodajul construit pentru a justifica secesiunea provinciei sârbesti s-ar prabusi.
Ceea ce nu doreste SUA. Care se vede prinsa intr-o dilema: ca sa poata argumenta ilegalitatea secesiunii Crimeei ar trebui sa renunte la sustinerea independentei Kosovo.
