Pentru bacauani, George Bacovia nr. 3 este o simpla adresa din Bacau, din zona ultracentrala a orasului. Casa se afla vizavi de cadirea Bancii Nationale si foarte aproape de o constructie de birouri care gazduieste o alta banca. Cu niciun chip nu ti-ai putea imagina ca, de mai multi ani, acolo, se consuma o drama.
In lupta cu gerul naprasnic si cu lacomia umana
Patrund in curtea casei vechi de peste 100 de ani, nationalizata de pe vremea comunistilor, si ma izbeste contradictia dintre cele doua jumatati care compun cladirea: una, frumos amenajata, varuita, cu termopane si cealalta cu aspect saracacios – pereti scorojiti, care nu au mai vazut culoarea varului de zeci de ani.
Urc scarile spiralate spre locul unde m-au dirijat locatarii de la parter, la capatul carora intâlnesc un alt vecin care-mi arata spre locuinta in care nimeni n-ar fi crezut ca se adaposteste cineva. O imagine incredibila. Paturi grele prinse rânduri-rânduri in cuie de peretii cladirii astupau golurile in care ar fi trebui sa existe ferestre, in incercarea de a opri gerul cumplit al iernii. O voce stinsa se aude dupa paravanul din pleduri, semn ca e cineva „acasa”. O mâna palida purtând o branula proaspat atasata incearca din rasputeri sa dea la o parte paravanul din presuri cu rol de usa.
„Poftiti in casa. Cred ca pe mine ma cautati. Ma scuzati ca va primesc asa, dar nu mai am puteri. Au venit ieri cei de la FSC si mi-au pus o branula, ca abia ma mai tin pe picioare. Din cauza toxinelor pe care le elimina parazitul din mine, fac soc anafilactic”. E Gabriela Ciuchi, o femeie de 46 de ani care, cu o zi inainte, ne cautase la telefonul redactiei. De sub caciula de lâna ma privesc ochii albastri ai unei femei cu trasaturi fine, insa, cu un trup firav, incotosmanit in multe rânduri de haine. E vadit slabita de multii ani de boala. Patrund in holul folosit, cred, pentru a bucatari, unde, intr-o chiuveta, picura apa din bateria defecta. Imi spune ca a incercat sa o inchida de la robinetul de sub vasul metalic, dar tot curge. Intram in camera strâmta unde, judecând dupa numarul paturilor, pline de straie si alte paturi, poti presupune ca locuiesc doua persoane. Intr-un colt al incaperii, o soba de teracota cu gaze incearca, fara prea mare succes, sa alunge macar pentru câteva momente frigul patrunzator. Imi trage un scaun vechi din lemn si incepe sa-mi povesteasca durerea ei.
Aflu ca a lucrat peste 25 de ani in contabilitate, ultima data, in 2011, la o cunoscuta firma din Bacau, de unde s-a si pensionat pe caz de boala. “Teniaza, boala de care sufar de trei ani, mi-a afectat acum si ochii. Port ochelari cu lentile plus 5 si minus 5. Am stat numai in pat. Mi-a afectat si sistemul neurologic, coloana…Mi s-a depistat si o tumora la ficat, am fost la Bucuresti la «Victor Babes», apoi la «Fundeni».
Un an de zile mi-a mers bine. In 2012, am fost la Tg. Mures, pentru teniaza, dar la noi nu se gaseste tratament pentru boala mea, decât in Germania – Cesol si in Italia – Niclosamid. Ma costa cam 25 de euro sase tablete de Cesol, dar nu am banii astia. Cu pensia mea de 500 de lei abia platesc gazul”, povesteste grabita femeia, de teama de a nu-i scapa ceva.
“Nu vreau sa mor, imi doresc sa mai traiesc”
Mama femeii, Maria Ciuchi, de 80 de ani, fosta asistenta medicala la Maternitate, locuieste in aceeasi camaruta. Era plecata la cumparaturi. E bolnava si ea. Are cancer de piele, de cinci ani, pentru care nu mai urmeaza niciun tratament. Banii sunt motivul. Lipsa lor. Primaria le-a ajutat cu niste bani prin 2011, dar ar avea nevoie, mai mult ca oricând, de o locuinta sociala. Are dosar depus din nou la Primarie, luna trecuta.
Camaruta in care stau a fost revendicata de proprietarii evrei si, dupa doi ani de judecata, ar trebui sa o paraseasca. Acum, in toiul iernii. De altfel, anul trecut, oamenii proprietarilor din Israel au venit sa le forteze sa paraseasca odaia. Ca sa fie mai convingatori, le-au smuls ferestrele din tocuri si usa de la intare. Cu mascatii. Nimic nu le-a clintit pe bietele femei, nici macar barbatii masivi in negru care se purtau salbatic, rupând si distrugând totul, inclusiv putina mobila din casa. Le-au taiat si gazul si lumina, si tot n-au renuntat. Doar printr-o minune au reusit sa se rebranseze.
“In viata, totul este imprevizil. Nu stii ce-ti ofera. Azi esti, mâine nu mai esti. La câte pacate avem…Am zis ca o sa ma intorc la serviciu, ca o sa fie totul ca inainte. M-am bucurat foarte mult ca boala stagnase si chiar gasisem de lucru in Margineni. Dar, boala nu ma lasa din nou. Daca as avea bani sa-mi cumpar medicamentele din Germania. Macar atât. Si o casa ar fi bine sa am. Nu stiu cum vom mai rezista o luna-doua cât mai tine iarna.
Dar, poate daca am sanatate, am sa le pot face apoi pe toate. Nu vreau sa mor, imi doresc sa mai traiesc. Stiu ca boala nu o sa se vindece, dar…”, murmura femeia impungând cu ochii podeaua. Ma retrag, condus cu insistenta de mogâldeata infofolita, cu speranta ca va exista un crestin, macar unul, care isi va indrepta atentia spre cazul ei. Unul caz special, la kilometrul zero al Bacaului. La urma urmei, efortul n-ar insemna mai nimic pentru cineva dispus sa-i aprobe cererea…de a trai.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.