N-aș putea spune că vara asta, cu „arșiță barbară”, a trecut repede. Mi s-a părut lungă, monotonă, cu insuportabile temperaturi. Am dus dorul acelor ploi de vară năvalnice, pornite din senin. Și mi-a fost dor de mare, de nesfârșitul întinderii ei, de mirosul ei. Vara s-a dus acum, iar eu nu am ajuns s-o văd anul ăsta, dar am găsit-o, în toată splendoarea ei sălbatică, nedomolită, în paginile unui volum în care ea este un adevărat personaj „dintr-o lume vrăjită”. Zgomotul valurilor, vântul, țipetele pescărușilor, țârâitul greierilor, florile de câmp, ciulinii, nalbele deșirate, corcodușii sfrijiți, frunzișul copacilor, care lăsa să se vadă doar bucăți de lună, de toate își amintește, cu nostalgie, Aurora Liiceanu, în „Madlena”, reînviind vacanțele ei petrecute la țară, la Vama Veche.
O carte, așadar, în care memoria involuntară, capricioasă, cu întortocheatele ei cărări, îi oferă autoarei materia unor captivante povești. Pe care doamna psiholog (care nu are orgolii de scriitoare) le spune cu mult talent, unul care face să curgă firesc o mulțime de întâmplări, animate de personaje, de oameni surprinși în diferite ipostaze, portretizați cu un pătrunzător simț al observației și admirabilă artă a detaliului. Dar ce anume a desferecat încăperi din vastele palate ale memoriei, ce anume a avut rolul madlenei proustiene în cazul Aurorei Liiceanu? O carte, a unui autor american, Jim Fergus, „Amintirea dragostei”, apărută în Franța cu un alt titlu, „Chrysis”, cu personaje reale, cu o poveste adevărată de viață. Pictorița boemă din Parisul începutului de secol XX, Chrysis Jungbluth, și tabloul ei „Orgie” (o scenă de bordel), o duce pe Aurora Liiceanu cu gândul, printr-un neașteptat, complex și subtil joc al asocierilor, la prietena ei, sculptorița Maria Pusi Cocea. Până să spună încântătoarea poveste a vacanțelor de la mare, unde cele două femei mergeau însoțite de copiii lor, din multele paranteze deschise de autoare aflăm și alte lucruri despre personaje celebre, filosofi, artiști, scriitori, călugări budiști, psihologi, prințese: Modigliani, Proust, Carl Jung, Heidegger, Jules Pascin, Gregor von Rezzori, prințesa Ghica, N.D. Cocea, Petru Comarnescu, Ion Bițan sunt doar câteva dintre numele care apar într-o carte cu multe ferestre deschise spre noi întâmplări (urmând asociații acauzale, în termenii lui Jung) care se înșiruie ca mărgelele pe ață. „Ce e minunat în lumea minții este că nu există frontiere, asociațiile sunt libere și năstrușnic de zbenguite. Și poți să te joci cu ele indiferent de unde pornești”, spune Aurora Liiceanu. E o zbenguială încântătoare, în care tu, cititorul, intri cu mare plăcere, total cucerit. Și ajungi în curtea casei de la Vama Veche a Matrionei, gazda celor două prietene, o găgăuză trupeșă, dar frumoasă, cu basma înflorată, cercei de aur, ochi foarte albaștri și un singur dinte în față. În curtea aceea „duios sălbăticită de natură”, Pusi cea nonconformistă se simțea în largul ei. Este prietena de-o viață a autoarei, „Madlena” fiindu-i dedicată. Cele două femei sunt foarte diferite, ca origine socială, educație, temperament, așa după cum le descrie Nayla, fiica lui Pusi, în prefața cărții. Mama ei e „voluptuoasă, gurmandă, cu niște ochi albaștri care contraziceau atitudinile și posturile de harem”, iar Ricci, e „mărunțică și slăbuță, cu o eleganță naturală, ochii oblici, ten frumos, ferm”. O sculptoriță care a sfidat mereu convențiile și o psiholoagă serioasă, o intelectuală adâncită în cercetări științifice, cele două femei, păreau incompatibile. În fond, erau două ființe foarte libere, care gândeau pe cont propriu, ceea ce le-a și apropiat și le-a făcut să trăiască o „prietenie extraordinară, aproape palpabilă, luminoasă”, care i-a vrăjit pe toți, după mărturisirea Naylei.
Pusi, fiica celebrului, în epocă, N.D.Cocea, nepoată a prințesei Ghica, nu avea nimic aristocratic în comportament. De altfe, nu-i suporta pe snobi, pe fițoși, pe cei care „trec pe lângă viață”. Pe care ea și-o trăia natural, fără fasoane. Cu înfățișarea ei de odaliscă (avea trup de „clepsidră, cu talia neobișnuit de subțire și sâni ca de doică”), planturoasă, cu ochii ei albaștri, cu capul în nori, cu „psihicul ei exotic”, Pusi era un adevărat magnet pentru bărbați. A fost iubita sculptorului George Apostu (Băț, cum îl numea), dar s-a măritat cu un stomatolog din Sudan, având trei copii cu el. Hazlie este discuția cu un țărănuș de la Vama Veche, care, urmărindu-i curios pe oaspeții Matrionei și privindu-i lung pe micuții mulatri, o întreabă pe Pusi: „Matale scoți doar negri?” Cu obișnuita ei atitudine dezinvoltă, total relaxată, artista, care era extrem de tolerantă și nu dramatiza nimic niciodată, luând lucrurile așa cum veneau (era de-o „nepăsare primăvăratică”), i-a dat, amuzantă, niște explicații nostime. Era pofticioasă, și e antologică secvența în care se ascunde într-un dulap, pentru a lipăi singură (se săturase să se sacrifice mereu pentru copii, a zis ea, cu o deplină candoare) un borcan de Nutella, adus din Germania de fosta ei guvernantă. O ființă total lipsită de prejudecăți, disprețuind ipocriziile, măștile sociale, naturală, respirând viața, cu toate vibrațiile ei, prin toți porii. Fericită „din orice”. Mi-ar fi plăcut s-o cunosc, gândindu-mă cât de grozav ar fi fost să am și eu o astfel de prietenă. Poate că multe dintre neliniștile mele, care mă împresoară deseori, ar fi dispărut ca prin farmec.
