Nici nu mai țin minte cum a decurs ultima zi de liceu… Cred că era într-o marți. Am avut primele două ore libere. Niciunul dintre noi nu știa ce avea să urmeze… Ne-am împrăștiat în oraș până la a treia oră. Apăruseră zvonuri că se vor închide școlile timp de o săptămână. Și iată cum o săptămână s-a transformat în trei luni. Stare de urgență, stare de alertă, frică, ignoranță, nesiguranță, minciuni și adevăruri. Cred că în aceste cuvinte se poate rezuma perioada de cinci luni, care a urmat, incluzând și vacanța de vară în curs.
Mai țineți minte fraza „Stai prea mult cu ochii-n telefon/tabletă/calculator!”, pe care ne-o repetau obsesiv părinți și profesori? Ei bine, cum să reacționăm când cei ce ne-o spuneau ne îndeamnă acum să facem exact acest lucru: să stăm cu ochii în calculator și telefon?…Ce să faci, ce să simți, ce să-nțelegi, ca adolescent în formare, când lumea îți dă drept valide două ”comenzi” contradictorii, la doar câteva luni distanță? Cum ne vom descurca la începutul unui an școlar incert? Ne vom muta, din nou, jumătate din vieți în online? Probabil că ne vom juca iar de-a baba oarba cu sistemul și vom aștepta să vedem ce o să se întâmple.
„Scuturători de cuvinte” ( Hoțul de cărți, Markus Zusak). Asta suntem acum cu toții. Scuturăm, amestecăm, ne pierdem și uneori ignorăm (restricții, oameni, alte cuvinte – fiecare după caz). Nu mai știe nimeni ce să facă sau ce să creadă și lucrul acesta a devenit mai contagios decât virusul în sine.
Zilele trecute mi-a zâmbit sufletul asistând întâmplător la conversația a trei colege, prietene foarte bune, care s-au întâlnit prima dată după aproape jumătate de an… Trei copii de zece ani care ar trebui să înceapă în toamnă clasa a IV-a. Gândurile lor… tabloul sufletesc al acestor luni de izolare și incertitudine: „Ce dor mi-a fost de tine!”, „Te-ai mai înălțat!”, „Deci, eu urăsc școala online, mai ales când cineva desenează pe prezentarea doamnei. Ar trebui dați afară din meet! Dar numai host-ul poate face asta, Ioana…”. Replica unui băiețel de 10 ani, care s-a alăturat pe parcurs conversației, a sunat dureros în mine: „Eu cred că trebuie să ne trăim acum viața la maximum, pentru că nu știm când murim”.
Pentru mine aceste cinci luni s-au resimțit ca aproape cinci ani. Atât de multe lucruri s-au schimbat atât de brusc! Atâtea moduri noi de a gândi și, parcă, cu cât fiecare persoană punea o mască pe față, o alta cădea. După atâta timp învăț să îmbrățișez schimbarea, certitutinea incertitudinii… și, Doamne, cât de dor îmi este de normal!…
Alexandra Bordeanu, clasa a X-a, elevă la Colegiul Național „Gheorghe Vrănceanu” și la Cercul de Jurnalism al Palatului Copiilor Bacău
