Sunt absolvent al unui liceu cu ștaif. Îmi face plăcere să-mi trec, după zeci de ani de la absolvire, acest amănunt în CV. Unii dintre profesori erau veritabile caractere, profesioniști de elită. Le sunt mereu recunoscător. Firește, n-au lipsit nici excepțiile. Excepții care au lăsat dâre de tristețe în firava devenire adolescentină…
Pe fondul unui discurs didactic exigent și onest al celor mai mulți profesori, dincolo de viața trăită în timpul orelor de curs, elevii erau expuși uneori unor agresiuni care-și făceau nestingherite mendrele. Eram un prunc evadat dintr-un sătuc, atunci când am ajuns elev al acestui liceu. În prima zi, la intrarea în clădirea liceului, m-a întâmpinat o elevă din anul al treilea, căruia trebuia să mă adresez cu acel obligatoriu „Tovarășă elevă!”. N-am respectat cutuma, dar n-am fost pedepsit. Tovarășa elevă, înăltuță, plină de… personalitate, mi-a spus aproape tandru: „Dacă ai bani, fii atent: aici se fură ca în codru! Mai ales voi, ăștia din anul întâi sunteți părăduiți! Te apăr eu. Lasă-i la mine și-ți dau în fiecare zi câți bani dorești din ei!” I-am răspuns instinctual, dar neconvingător, probabil: „N-am bani!” M-a privit aspru, chiar amenințător, m-a acuzat de minciună, de lipsă de respect etc. Nu știu cum de m-am strecurat printre ceilalți elevi și am scăpat. Am aflat apoi că tovarășa elevă nu făcuse altceva decât să-mi sugereze imperativ că trebuie să plătesc o taxă de protecție…
Așteptam cu mare nerăbdare, în anul întâi, pauza mare. Îmi era mereu foame. În curtea școlii venea un cetățean îmbrăcat într-un halat alb, cu un coș mare în care avea japoneze. Pregăteam din timp optzeci de bănuți, parcă, stăteam la rând și intram în posesia delicatesei. Auzisem însă că în apropiere, la magazinul „Tic-Tac”, japoneza se vindea cu doar șaizeci de bănuți. Calculând, mi-am dat seama că, dacă aș fi cumpărat japoneze doar din exterior, puteam cumpăra în plus încă două pe săptămână. Un adevărat chilipir! Motiv pentru care, păcălind vigilența portarului, plecam în pauza mare la „Tic-Tac”. Într-un rând, chiar la trecerea de pietoni, m-a acostat pur și simplu un „tovarăș elev” pe care-l cunoșteam din… priviri. Mi-a cerut scurt, imperativ: „Dă-mi un leu, altfel!…” Dar cum un leu valora aproape două japoneze, m-am smucit de sub privirile sale amenințătoare și am alergat, printre mașini, către „Tic-Tac”. N-a uitat sfidarea. M-a amenințat apoi de mai multe ori…
Firește, nu mă simțeam comod, dar, nu știu de ce, nici nu voiam să-mi „torn” opresorii. Atunci s-a născut în mine un alter ego inedit, un fel de donator de speranță care-mi spunea, la ceasuri nocturne de taină, că voi putea rezolva singur asemenea probleme. Așa a și fost, dar unele vânătăi ale sufletului au rămas vii și peste timp. Donatorului de speranță, consilierului meu secret, îi datorez însă mult. El mi-a sugerat acel nietzscheean „în rana însăși stă puterea de vindecare”… Apoi, mi-am mai găsit un aliat în zisa personajului cezarpetrescian: „Ca să fii tare, fii singur!”…
Aveam să mă reîntâlnesc, mult timp după absolvire, cu acești doi agresori deveniți învățători. Agresoarea adolescentului din mine a evoluat pe filiera infracțiunilor. Între alte, a atras un pensionar într-un hotel și, drept răsplată pentru prestarea celui mai vechi serviciu din lume, l-a văduvit de proteza dentară care era confecționată din aur. A plătit cu închisoarea, dar a profesat apoi ca învățătoare, fără nicio problemă, săvârșind și alte orori. Am întâlnit-o într-o zi și i-am spus: „Dacă te reclamam atunci când ai vrut să mă lași fără bănuți, poate că erai alt om”. N-a zis nimic.
M-am intersectat, cumva, și cu agresorul celălalt. În urmă cu niște ani, a poftit, în comuna-n care profesa ca învățător, la fotoliul de primar. Ghinionul a făcut ca la același fotoliu să râvnească și un fost coleg de-al lui, care cunoștea multe dintre „păcatele” adolescentine ale acestuia. Cumva, nu se lecuise nici la maturitate de apucături de acest gen. Știind că eu trudesc și la ziar, contracandidatul i-a spus: „Dacă nu te retragi din cursă, îi spun lui Fercu!” Am râs copios când acesta mi-a povestit întâmplarea, deși era clar că îmi vorbea despre un șantaj. Cert este că, în cele din urmă, și acesta a plătit pentru agresiunile sale din adolescență. S-a retras din cursă și a intrat într-o jenantă zonă a tăcerii, deși habar n-am dacă, după atâta vreme, aveam argumente pentru a-l acuza.
Unii veți spune că sunt prea terestre aceste întâmplări, că nu pot constitui subiectul unei tablete. Pe mine m-au urmărit însă multă vreme. Uneori mă gândeam că acești oameni, deveniți învățători, sunt colegi cu mine, că educă undeva niște copii, că le vorbesc acestora, cu seninătate, despre cinste și onestitate. Și astăzi, de câte ori traversez strada către „Tic-Tac” sau intru (din ce în ce mai rar) în clădirea liceului meu, tresar, de parcă infractorii adolescenței mele ar fi iar lângă mine…
