Sunt aproape 48 de ani de când trec prin fata usii apartamentului domnisoarei Coca Zavate. Ne-am mutat chiar in acelasi an si aceeasi luna pe aceeasi scara. Avea, la acea vreme, aproape 38 de ani. O salutam cu respect si vorbeam de una, de alta. Se vedea ca era o persoana culta, cunoscatoare a vietii, oarecum interiorizata. Era jurista la Primaria Bacaului. Lucrase, o buna vreme, si ca ziarista, la cotidianul fostei regiuni Bacau. I-au murit, pe rând, parintii, si a ramas singura. Asa a trait o viata intreaga… Stiu ca citea cu pasiune, de la cartile ei de Drept si Administratie de Stat, la Sadoveanu si Dostoievski. Parca o vad: mica de statura, firava, ochi inteligenti, fata cu trasaturi fine, nobile as zice. Anii au trecut… Si ea, si eu, si nu numai eu, am cam imbatrânit. Legile firii. Intre timp, mie mi s-au nascut trei copii, care au crescut, au venit pe lume si nepotii. Ea a trait singura, in acelasi apartament. A murit zilele trecute. M-am dus, cu patru gladiole si, cu sufletul impietrit, am plecat fruntea in fata sicriului in care se afla un trup mic, neverosimil de marunt, cu fata galbena ca lamâia, si cu o palarie, pe cap, pastrata din anii tineretii ei de mult apuse… Am inchis ochii si am revazut-o, atunci, cum o vedeam aproape zi de zi, vie si dinamica si cuminte si zâmbitoare si cu vorba dulce si domoala imbogatita mereu de multele lecturi, ascunsa, parca, in ea insasi. Iar mai apoi am fost si am condus-o la mormânt. „S-o fi vazut prin anii 50… Era cea mai frumoasa dintre noi, colegele ei de scoala” – mi-a soptit o doamna distinsa. Mi-am amintit, atunci, de litografia „Amintiri”, de H. Daumier, in care o batrâna, scofâlcita de ani, intinsa pe patul suferintei, isi priveste tabloul, din tinerete, de pe perete… Fugit irreparabile tempus… A fost o inmormântare foarte trista. N-a plâns nimeni; n-a avut nici sot, nici copii si nici nepoti. La aproape 86 de ani ramasese tot asa cum o stiam dintotdeauna: Domnisoara Coca …
Eugen Verman
