Documentarul „Aliyah Dada”, un poem dadaist despre povestea emigrarii evreilor din România

Simpozionul „“Tristan Tzara si cultura Dada” (editia a V-a, Moinesti 2015) s-a incheiat, zilele trecute, cu un eveniment de exceptie: premiera documentarului de lung metraj „Aliyah Dada”, realizat de Libra Film sub bagheta regizoarei Oana Giurgiu. Filmul este o repovestire, in antrenantul stil al miscarii culturale Dada, a emigrarii evreilor din Moinesti, Bacau si din alte localitati ale Moldovei, care au dat nastere, in actualul Israel, satelor Rosh Pina si Zichron Yaakov, primele ale evreilor veniti din România. Spectatorii au avut posibilitatea sa se intâlneasca, astfel, cu Oana Giurgiu si cu cameramanul Mihai Tanase. Oana Giurgiu a avut amabilitatea sa vorbeasca si pentru cititorii nostri despre filmul pe care l-a realizat, caracterizat de critici ca „o poveste cu umor si adevaruri istorice incomode”.

Cum ati pornit la drum pentru acest film, cum ati intrat intr-o asemenea aventura?

Am povestit totdeauna ca filmul acesta l-am facut din curiozitate. Pentru ca la inceput am descoperit, poate, o poveste, dar indeajuns de interesanta cât sa te traga inauntru ca intr-un vortex si sa vrei sa afli si alte lucruri. Filmul, de fapt, a inceput la Moinesti, pentru ca aici am aflat prima poveste. Sigur, eu m-am doumentat inainte de a ajunge aici, dar aici am facut prima filmare, acum (imi vine greu sa zic!) cinci ani.

Cinci ani a durat documentarea si filmarea?

Da. Noi am filmat, de fapt, din prima clipa in care am ajuns aici.

A fost, probabil, nevoie sa tot reveniti la Moinesti.

Nu, n-am revenit la Moinesti, dar am batut tara in lung si-n lat si am fost si in Israel. Apoi am avut foarte multe filmari, in diverse locuri, dar mai ales in Moldova, in Iasi si in alte locuri.

Unde au trait foarte multi evrei…

Da. Dar nu sunt foarte multe personaje in filmul nostru care sa traiasca acum in România, pentru ca filmul e o istorie a emigratiei evreilor din România in Israel. Am vrut sa ramânem fideli povestii acesteia.

Exodul, asa cum a fost trait

Ati urmarit adevarul istoric?

Da. Cu toate acestea m-a interesat sa depasesc, cumva, granita adevarului istoric si sa ma indepartez pe alocuri, pentru ca era foarte important sa redam contextul in care se intâmpla decizia de emigrare din România catre Israel. Era foarte important sa inteleaga publicul pe care eu il vizam, sa inteleaga de ce s-au intâmplat lucrurile acestea. Si publicul pe care il vizez cu filmul meu nu e comunitatea evreiasca, ci, dimpotriva, e vorba chiar de generatiile tinere (si nu numai), toti acei oameni care nu au avut acces la anumite date istorice, la anumite episoade din istoria tarii noastre, date care au fost cumva cosmetizate, fie ca erau in timpul razboiului si se musamalizau niste lucruri, fie ca era vorba de ce s-a intâmplat in anii ’50 sau ’60 sau ’70, in timpul comunismului, când erau lucruri despre care nu se vorbea. Aceasta a facut ca ilustrarea vizuala a filmului sa fie ceva destul de complicat. Nu era interesul nimanui sa pastreze in arhiva astfel de lucruri care nu faceau cinste istoriei, pâna la urma.

Ati gasit personaje interesante?

Am gasit oameni minunati. Pentru ca filmul a fost facut cu oameni, nu cu experti care sa stie in felul lor istoria. Am vrut sa gasesc povesti de viata relevante pentru episoadele filmului.
Oamenii aceia spuneau, de fapt, povestile propriilor vieti.
Povestile lor personale reprezentau, practic, istoria acelui exod. Mare parte dintre personaje traiesc in Israel. Din 19, numai unul era din România, dar care si el spune o poveste foarte „vesela”. E vorba despre o groapa comuna, care s-a gasit, in anul 2011, intr-o comuna de lânga Iasi. Care ne confirma ca noi inca nu am rascolit chiar toata istoria, pentru a intelege mai departe cum au stat lucrurile. Suntem in continuare tributari ideii preconcepute despre acele evenimente.

Un cuvânt greu: pogromul

Se vorbeste, totusi de „«pogromul» din România”, un cuvânt foarte greu pentru noi. Iata ce se intâmpla, acum, si cu diferendele legate de un „pogrom” in Armenia, savârsit de turci, de urmasii otomanilor, cu o suta de ani in urma.

Da, e un cuvânt foarte greu, dar trebuie sa ti-l asumi asa cum s-a intâmplat acum circa 70 de ani. Nu putem da lucrurile inapoi, ci numai sa intelegem ce s-a intâmplat si sa acceptam realitatea cu toate responsabilitatile ei.

Cum vedeau personajele filmului lucrurile care li s-au intâmplat? Erau inca incrâncenati sau deja degajati?

La finalul unei proiectii cu filmul, s-a ridicat un spectator si ne-a marturisit ca nu isi imagina cum vor fi aceste personaje, dar dupa vizionare si-a dat seama ca ei sunt foarte români. E vorba de octogenari care au plecat din România când erau copii sau adolescenti, dar nu si-au pierdut românitatea, limba, au pastrat, cu notalgie, amintirea locurilor in care s-au nascut. Cred ca este un mesaj foarte interesant, foarte puternic, anume ca niste oameni s-au chinuit foarte mult timp sa reuseasca sa emigreze, sa paraseasca tara care ii trata cumva cu ostilitate. Nu au plecat in momente favorabile, calme, ci foarte tulburi, dramatice. Insa, cu tot chinul la plecare, ei nu au resentimente fata de România si de români. Dimpotriva. De unul dintre personajele filmului ne-am legat foarte mult. Plecase la 14 ani din Iasi, in 1944, dar ne-a marturisit cum citea in fiecare zi o publicatie din Iasi, pentru a fi la curent cu tot ce se mai intâmpla acolo unde s-a nascut.

Sa nu uite, sa nu repete gresile istoriei

Care este mesajul acestui film?

E un film facut intr-un moment important, in care, practic, ne despartim de o generatie, a celor care au emigrat si care au supravietuit celui de Al Doilea Razboi Mondial. Noi trebuie sa intelegem ce li s-a intâmplat lor, dar si ca evreimea, in România, a dus la o dezvoltare a culturii, a civilizatiei, ca le datoram foarte mult. Românii din Israel au plecat cu un bagaj cultural foarte important in noua lor tara. Lucruri care nu trebuie uitate, care trebuie sa ramâna intr-un sertaras al memoriei colective. Au trecut multi ani de când au fost ape tulburi in Europa, dar acum apele se tulbura din nou. Filmul e important si pentru ca apare tocmai acum. Ce s-a intâmplat atunci ar trebui sa nu uitam, sa vedem care au fost efectele ostilitatii unei societati fata de o minoritate. Ar fi ideal sa nu repetam greselile din istorie. Filmul vorbeste de o emigratie masiva din România a evreilor, de 400.000 de oameni care s-au imbarcat pe vapoare suprapopulate. Unele s-au scufundat sau au fost scufundate. Iata ca astazi traim din nou aceleasi lucruri, dar din partea cealalta de mare. E foarte trist sa vezi cum marea aduce la tarm trupurile a sute de oameni.

Datori cu inca doua ore de film

Documentarul e un film de lung metraj, de 116 minute. De ce atât de lung? Ati simtit ca nu va mai puteti opri?

Sincer, da. Insa putea fi si mai lung, de peste patru ore. Am taiat foarte mult insa, pentru al face vizionabil lejer. Dar, cred ca suntem datori cu alte doua ore de film, pentru acesti oameni care nu au fost atunci tratati foarte bine.

Cum se traduce titlul filmului?

Aliyah este un nume un pic exotic, dar am vrut sa fie atragator prin aceasta. Acrosant. Afisul filmului e foarte vesel si chiar filmul lasa o asemenea impresie prin maniera de realizare, pentru ca oamenii despre care vorbeste au fost si ei veseli, nu tristi. Cuvântul Aliyah provine din engleza, dar evreii il foloseau si ei si insemna „urcare”, un termen care se refera la intoarcerea celor care au parasit Tara Sfânta (Holy Land) si au plecat in Diaspora. Revenirea este vazuta ca o inaltare. Al doilea termen al titlului, Dada, este un tribut adus dadaismului. Filmul incepe la Moinesti, unde s-a nascut unul dintre parintii curentului Dada si de unde au plecat primii evrei care s-au intors in Israel. Filmul se incheie intr-un sat de acolo, Ein Hod, infiintat doar pentru artisti de pictorul Marcel Iancu, prietenul lui Tzara. Filmul este o calatorie, o urcare de la Moinesti la Ein Hod.

Sunteti evreica?

Nu, aceasta se vede si in film. Am si spus, de la inceput, ca stiam foarte putine despre evrei, dar am fost curioasa sa descopar lucruri noi despre poporul meu, despre care stiam numai ca e bun, ca e cald, ospitalier. Am vazut si alta fata a medaliei, dar asta nu inseamna ca imi iubesc poporul mai putin acum. Nici nu cred ca ne putem iubi mai putin pe noi dupa ce vedem acest film, dar trebuie sa ne acceptam si relele, nu doar ce a fost bun.

Absolventa de jurnalism si drept, Oana Giurgiu a realizat emisiuni si documentare tv înainte de a face pasul catre filmul de fictiune, ca director de locatii al filmului „Moartea domnului Lazarescu” (regia Cristi Puiu). In 2006 a produs filmul de debut al lui Tudor Giurgiu, „Legaturi bolnavicioase”, prezentat în premiera în sectiunea Panorama a Fesfivalului de Film de la Berlin. Tot la Berlin, în 2009, filmul pe care l-a coprodus, „Katalin Varga”, al regizorului britanic Peter Strickland, a obtinut Ursul de argint. Au urmat „Caravana cinematografica”, în regia lui Titus Muntean, „Undeva la Palilula”, primul film al regizorului Silviu Purcarete, si ultimele filme ale lui Tudor Giurgiu, „Despre oameni si melci” si „De ce eu?”. Oana Giurgiu este cofondator si director executiv al Festivalului International de Film Transilvania.