Doctoratul este cireașa de pe tortul unei specializări științifice, artistice, literare, filosofice, religioase etc. Între timp, cireașa aceasta a început să fie așezată mioritic și pe tortul polițistului, politicianului, miliardarului etc. Așa cum unele instituții și-au creat propriile rețele de spitale și recreare, altele și-au înființat centre proprii de susținere/ acordare (pe bandă rulantă) a doctoratelor. Am certitudinea că promovarea examenului de bacalaureat a devenit mult mai dificilă decât obținerea unui titlu de doctor, la unele instituții împuternicite generos cu această competență. Pentru unii este greu să discearnă între cei care au obținut pe merit acest titlu și farsori. Coborâm, desigur, mult prea jos stacheta eleganței, dar totul a devenit ca în povestea aceea care ne spune că, întrucât au ajuns să se îmbrace la fel, uneori este dificil să realizezi distincția dintre doamne și țațe.
Doctoratul a ajuns, la noi, un fenomen de masă. Te trezești luat de guler și întrebat, de parcă ai fi ratatul lumii: ,,Cum, tu nu ai doctoratul?” Impostura a devenit atât de generalizată, încât cei care au obținut acest titlu prin investiție de inteligență, trudă și onestitate se simt cei mai frustrați, gândindu-se că unii îi consideră și pe ei doctori de carton. Fenomenul are ecouri de metastază. Partea de bună credință din mediul academic a reacționat. A fost asumat un program care verifică gradul de similitudine al tezei de doctorat cu alte teze, lucrări de specialitate, articole, cărți. Ei, și ce-i cu asta? A intervenit politicul … Au fost, e drept, anulate unele titluri de doctor, prin instanțe, dar cei deposedați spun că totul a fost o răzbunare politică. A intrat în joc o parte a Presei. Au fost construite argumente foarte pertinente pentru demonstrarea fraudelor de plagiat. Politicul și-a făcut din nou datoria, avansând și ideea… amnistiei pentru hoții de titluri.
Ca și dumneavoastră, mă întâlnesc și eu cu doctori (în varii domenii), care duhnesc a nimic, și mă tot gândesc de ce a fost posibil ca acest rău să-și facă atât de sfidător mendrele. Am vrut să-mi limpezesc acest gând trist și l-am întrebat pe un prieten, universitar în care am mare încredere: ,,Cred că ar trebui să dea seama pentru doctoratele plagiate, pe lângă autor, și conducătorul de doctorat, împreună cu toată comisia care a decis acordarea Titlului. Este normală credința mea?” Iată răspunsul: ,,Teoretic, da. Practic, conducătorul de doctorat trebuie să verifice cu ajutorul unui program (toți conducătorii îl au) gradul de similitudine al tezei cu cărți, articole etc. Uneori, gradul de similitudine e mărișor, pentru că pot să apară formule sau numele unor autori citați, anumite expresii folosite la scară largă… Conducătorul trebuie să facă un raport pe care îl depune la școala doctorală. În acest raport explică acel grad de similitudine. Școala doctorală ar trebui să reverifice cele susținute în raport. Comisia de doctorat nu mai verifică gradul de similitudine, ci doar conținutul științific, iar președintele comisiei doctorale, în România, are doar rol de «prezentator». Nici nu trebuie să citească teza, dar poate adresa întrebări și e obligat să dea calificativ și, evident, să semneze raportul final. Deci…” Un alt prieten universitar îmi spune: ,,E complicat. Eu am îndrumat lucrări de licență și am făcut parte din câteva comisii de doctorat, dar n-am citit toate cărțile și articolele în domeniu publicate anterior”. Mai adaug opinia unui alt universitar: ,,Da, da, da! Conducătorul științific, președintele și membrii comisiei ar trebui să răspundă pentru calitatea tezei de doctorat. Dar nu se va întâmpla asta niciodată”. Păcat; răul aici își are originile.
