Desigur, e necanonică ruga mea, Doamne! Clericii mă vor afurisi, puritanii mă vor sictiri, evlavioșii mă vor țintui la zidul către care vor porni săgeți otrăvite, ateii vor zâmbi sarcastic. Totuși, Te rog… Ne-ai oferit cel mai prețios dar: LIBERUL ARBITRU, cel care, în majestatea ființării sale, ne lasă să zburăm cu aripile noastre, să îndrăznim, să simțim fărâma de divinitate din noi.
Dar, de-o bună vreme, Doamne, liberul arbitru a devenit un animal obosit care reacționează după poftele răufăcătorilor, analfabeților și bestiilor morale. Ne‑am pierdut busola, Doamne? Am devenit o lume îndrăgostită de obiecte, o lume cu ochii pe beregata celuilalt. Chiar și mulți dintre clerici se află în ofsaidul cel mare al moralei. Politicienii suferă de metastaza mlaștinilor. Suferința și bolile par a fi evadate din Apocalipsa pe care ai anticipat-o (programat-o?). Moartea a ajuns vedetă, Viața e o cenușăreasă pentru care nu mai găsim condurii potriviți. Chiar și copiii au ajuns niște cobai ai Suferinței.
De multe ori, Părinte al meu, vreau să zbor pe traseele Binelui și Frumosului, sau cel puțin așa cred, dar pe contrasens vin mulți care mă izbesc și-mi transformă ființarea în cioburi de trup și de suflet. Când liberul arbitru ajunge să ofere permis de muncă Răului, mă tem că trebuie să Te rog să reglezi ceva în Lucrarea Ta, Doamne… Lumea aceea perfectă a Ta, din zilele „Facerii”, a luat‑o razna de tot…
Poți face ceva ca s‑o îndrepți, Doamne! A sosit vremea în care trebuie să intervii urgent. Nu cred că întâmplător l‑ai pus pe Shakespeare să spună vorbele acelea minunate: „Un cer atât de‑ntunecat,/ doar o furtună/ să‑l mai limpezească…” Poți limpezi totul, dacă vrei, Doamne! Aștept furtuna Ta vindecătoare. Firește, nu cea din Apocalipsa știută.
