În cartea de evocări a lui Andrei Șerban, rămân împreună și acum, după dispariția lor, cei doi mari prieteni, Ștefan Iordache și Gheorghe Dinică, portretele lor fiind alăturate. Pe ultimul, regizorul îl numește „marele Gigi”, dezvăluind că a trăit, văzându-l jucând, „o stare de uimire, de venerație și recunoștință”. Ba chiar mai mult, și aici Andrei Șerban adoptă un ton poetic, susținând că, a-l privi pe Dinică pe scenă este „echivalent cu a simți (păstrând proporțiile) că avem în noi soarele, luna, planetele, cum spunea Milton”. Grație talentului său cameleonic a putut să joace o varietate incredibilă de tipuri umane, deținând capacitatea de a trece fulgerător de la comic la tragic. „În ciuda celebrității, era extrem de disciplinat, de modest și deschis sugestiilor”, și de aceea era o plăcere să lucrezi cu el, mărturisește autorul cărții, care-i trasează lui Dinică un portret veridic, amintind de personalitatea complexă și contradictorie a acestuia. Solar, pozitiv, blând în timpul zilei, când se afla la lucru, în teatru, devenea cu totul altul în componenta lui nocturnă, în nopțile etilice, când era ironic, tăios, cu atacuri verbale foarte colorate, „un spectacol în sine”. Pentru ca, a doua zi, să fie, din nou, senin și lucid. Gheorghe Dinică avea calități de clovn suprem, era „un fel de Buster Keaton al nostru”, zice regizorul.
Cuvântul „modestie”, apare aproape de fiecare dată când este vorba despre un mare actor. Și am să mă opresc în rândurile care urmează la niște minunate actrițe, așa cum au fost Leopoldina Bălănuță și Gina Patrichi. Prima, care a jucat aproape întotdeauna personaje, tipuri umane marcate de suferință și durere, după cum singură recunoștea, „avea o timiditate combinată cu tristețe și duioșie, în viață”, pe scenă aducând „o melancolie gravă care crea momente-surpriză, de un comic metafizic”. Așa cum se întâmpla în „Livada cu vișini”, unde ea era Ranevskaia. Poldi, emotivă, de o profundă sensibilitate, era și de o generozitate extraordinară, crezând că misiunea ei de actriță era aceea de a transmite curaj oamenilor. Tot ea îi inspirase lui Emil Botta acest vers: „Poldi e o poezie pe care n-am apucat să-o aștern pe hârtie”. Păcat!
La Gina Patrichi, una dintre marile mele favorite, Andrei Șerban remarcă un amestec de pasiune „care putea exploda și arde cu foc adevărat, și o delicatețe ce se manifesta printr-un fel de timiditate plină de pudoare”. Un amestec „paradoxal și frumos”, adaugă. La ea, intuiția era combinată cu sensibilitate și inteligență, calități pe care le au numai actorii mari, știind să le întrupeze. Avea grație, forță și un nesfârșit șarm, un talent cu totul original și o modestie naturală. Pentru că există și o falsă modestie, afișată de unii norocoși care au ajuns pe culmile succesului. Și pe care acesta îi strică, le alterează umanitatea, făcându-i să se creadă niște semizei. Dar când este vorba despre modestie, de fapt despre smerenie, mai bine zis, nimeni nu l-a întrecut pe Emil Botta, inegalabilul „dom Botta, cu prezența lui stranie, cu totul aparte și cu o autoritate ciudată, care impunea respect”. Un poet tragic, un om damnat, un actor care nu ascundea pe scenă faptul că suferă de o depresie acută, și care, în filme, a rămas prin câteva apariții hipnotice, Emil Botta trăia, încarna și redescoperea cuvintele, în timp ce alții le declamau. Făcându-i acest sensibil și atât de pătrunzător portret, Andrei Șerban încheie: „Nu am cunoscut pe nimeni ca el”.
