Incă am în fața ochilor silueta extrem de fragilă a lui Renée, arcuirea maladivă a trupului ei, gestica agitată, echilibrul instabil, nervozitatea, expresia dureroasă a chipului actriței care s-a identificat („la moleculă aproape”) cu legendara Judy Garland. Desigur, mă gândesc la Renée Zellweger și la performanța ei din drama „Judy”, inspirată din ultimul an de viață al superstarului american rămas în amintirea multor generații după iconica interpretare a lui Dorothy din „Vrăjitorul din Oz”. Tema a ceea ce se află dincolo de strălucirea paietelor, în culisele vieții unei mari vedete, prețul plătit de aceasta pentru glorie, nu este nouă. Contează doar felul în care este făcut un asemenea film și autenticitatea jocului actoricesc, empatia față de modelul originar. Iar dacă biografia cinematografică despre care vorbesc nu este una ieșită din comun ca realizare, Zellweger chiar face o veritabilă creație, deja încununată cu premii importante, ea fiind acum și principala favorită la Oscar. Mai are unul pentru rolul din „Cold Mountain”, alte mari succese obținându-le cu prestațiile ei remarcabile din „Jerry Maguire”, „Chicago” și cu seria „Bridget Jones”.
Și când te gândești că drăgălașa Renée se consideră un „jurnalist ratat”, pentru că ea își dorise enorm, în perioada adolescenței, să scrie și să facă o carieră în presă. În fine, destinul a vrut altfel și ea a ajuns o actriță faimoasă, dar cu o viață destul de agitată, aici întâlnindu-se cu eroina ei din film, cu Judy. Cea care, aflată la medic, după o cădere nervoasă, îi spune acestuia, cu un umor negru, că pricina depresiilor ei sunt cei cinci soți și mariajele eșuate. Lucrurile erau însă mult mai complicate, venind de departe, dintr-o copilărie nefericită, din tratamentul despotic suportat la Studiourile lui Louis B. Mayer, unde era înfometată, impunându-i-se un regim draconic de viață, de muncă. Făcea film după film, într-un ritm absolut infernal, având o sănătate din ce în ce mai șubredă, ajungând mai târziu, din disperare, la abuz de medicamente, la dependență de alcool și la tentative de suicid. Îi lipsea totalmente încrederea în ea și suferea de „sindromul impostorului”. Complicată treabă, cumplit de tristă!
Și Renée a traversat un infern atunci când a atins maximum de epuizare profesională, și ea a trecut prin modificări extreme ale siluetei, cerute de partiturile interpretate, prin operații estetice menite să țină timpul în loc, la care se adaugă lunga listă de ratări din viața sentimentală. Dar, față de Judy, care a murit la numai 49 de ani, după o supradoză de barbiturice amestecate cu alcool, ea a știut să se oprească. S-a retras pentru câțiva ani de pe platouri, timp în care a scris poezie și proză, a compus muzică, în fine, și-a recăpătat echilibrul pierdut. A făcut o mișcare inteligentă, acordându-și prioritate, înțelegând că, dincolo de sclipiciul paietelor, se poate ascunde abisul. Și-a luat o necesară pauză de la actorie, pentru a reveni acum spectaculos, cu un rol de Oscar, după toate pronosticurile. Un rol în care ea strălucește, probând și calități vocale de excepție, Judy a ei, readusă în memoria publicului de cinema, trezind în acesta o mare emoție. Și o mare dragoste, care amintește de spusele Vrăjitorului din Oz, un înțelept care știa că o inimă nu este judecată după cât iubești, ci după cât te iubesc alții. Un adevăr frumos, sensibil, pe care îl uităm adesea.
