Din patria lui Brâncusi

Campania de cultivarea limbii este conditionata de doua însusiri care îi asigura sau nu succesul: continuitatea si, respectiv, anvergura. Dacă prima cunoaste sincope (de pilda, absenta unei rubrici specializate la postul public de radio, de felul celei sustinute vreme de peste doua decenii de Serban Iliescu – „Ghid radiofonic de exprimare corecta”; dupa plecarea dintre noi a acestui „George Pruteanu al radioului”, în martie 2016, la numai 60 de ani, Societatea Româna de Radiodifuziune nu i-a gasit – înca? – un înlocuitor), cea de-a doua pare a fi rezolvata.

Senzatia de cuprindere natională mi-o da si pachetul de prestatii lingvistice primit de la Târgu-Jiu si semnat de unul dintre cei mai vrednici slujitori ai limbii si literaturii române din partea locului – Constantin E. Ungureanu. În presa culturală a ţinut să facă loc unor articole şi studii aplicate, pe teme desprinse din exprimarea tot mai sprintenă a tinerilor, îndeosebi: „Argoul – un limbaj convenţional, un aspect al limbii vorbite” (cu mottoul eminescian: „Din vorbirea şi scrierea unui om se poate cunoaşte gradul său de cultură”; dascălul gorjean cere să nu mai fie mutilate „cuvintele sfinte” profesor/profesoară şi diriginte/dirigintă în „prof”/„profă” şi „dirig”/„dirigă”), „Cum se pronunţă corect: /uaterlo/ sau /vaterlo/?” sau pur şi simplu „Cum este corect”.

Constantin E. Ungureanu este şi autorul unei utile lucrări de promovare a resurselor expresive pe care le deţine graiul nostru: „Limba română – valori stilistice la nivel lexical, fonetic şi gramatical” (Târgu-Jiu, Editura „Măiastra”, 2010¸ 296 p.; format academic). Ceea ce reţine atenţia în cazul ei este nu atât conţinutul propriu-zis – care răspunde cu generozitate nevoii de informare a elevilor şi studenţilor, dar şi a profesorilor, cu privire la potenţialul de artisticitate uriaş aflat la fiecare nivel al limbii –, cât un act de onestitate ştiinţifică tot mai rar parcă azi.

„Intenţia noastră – mărturiseşte Constantin E. Ungureanu în deschiderea volumului – a fost ca această lucrare să fie prefaţată de /…/ Theodor Hristea. Dintr-o regretabilă eroare, am trimis un exemplar necorectat al lucrării, pentru care mă adresez familiei, în alt mod nemaifiind posibil, cu Mea maxima culpa!” (Literele cursive, în bold, semnul exclamării şi sublinierea îi aparţin autorului.) „Am rămas de-a dreptul stupefiat – continuă Domnia Sa – de răbdarea şi scrupulozitatea, aproape ieşite din comun, de care a dat dovadă Domnul Profesor, în corectarea prezentei scrieri, notând până şi semnele diacritice.”

Admiraţia postumă (Th. Hristea ne-a părăsit înainte de a fi tipărită cartea) continuă cu bucuria de a fi „înţeles mai bine unele aspecte legate de aparatul ştiinţific şi ce înseamnă să fii un om dedicat activităţii ştiinţifice”. Universitarul bucureştean face public un fragment de erată la „Sintezele de limba română” al căror coordonator este:

„La p. 29 (rândul 11 de jos în sus) se va citi elementului indus (în loc de inductor). Lucrarea a fost publicată în lipsa mea din ţară, din care cauză n-am putut să-i asigur o corectură ireproşabilă”. Dascălul din Țiclenii Gorjului reproduce în facsimil un fragment al scrisorii lui Th. Hristea („scrise de sfânta mână”), pe care o aşază imediat după pagina de gardă a cărţii. Splendidă lecţie de verticalitate a lui Constantin E. Ungureanu în faţa ştiinţei şi adevărului!