Diabolicul mecanism

Această rubrică e destinată lectorului nespecialist, aşadar îmi cer scuze pentru „degradarea argoului profesional”. Însă, Măria-Sa Cititorul trebuie să înţeleagă ce se întâmplă în cetate. Să începem ex abrupto cu un mic exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că vecinul, expert contabil, vă face o plângere penală pentru înşelăciune. Pretinde că îi datoraţi o sumă de bani pentru un serviciu pe care vi l-a plătit dar de care nu a beneficiat. (Faptele pot fi adevarate, ori nu. Însă nu aceasta e important pentru demonstraţia noastră.) Parchetul, pentru a se lămuri, desemnează un expert. Dar surpriză, expertul desemnat e chiar vecinul reclamant, contabilul.

Vrei să conteşti decizia, dar nu ai cadru legal. Expertiza efectuată (chiar eronată fiind) devine o probă împotriva ta, care automat generează nişte consecinţe – sechestru pe conturi, confiscarea unor bunuri, poate chiar şi arestare preventivă. Pare halucinant şi imposibil. Dar, să privim cu luare aminte.

În codul penal există o infracţiune denumită „omisiunea sesizării organelor judiciare” art. 267 cu următorul conţinut: „Funcţionarul public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.” Funcţionarul ANAF, care execută controlul la o firmă, este funcţionar public şi crede el că a descoperit o infracţiune de spălare de bani ori de evaziune fiscală. Procesul verbal de control poate fi contestat, de debitor la ANAF. Soluţia de respingere a contestaţiei poate fi la rândul ei contestată în instanţă etc.

Însă până când dosarul ajunge să fie judecat de instanţă, organele de cercetare sunt investite cu o sesizare şi cu un prejudiciu stabilit de ANAF printr-un proces verbal ce nu este titlu executoriu. Dar cu toate acestea, procurorul, primind sesizarea, e obligat de legea penală să pună sechestru asigurator pe bunurile societăţii şi pe conturi. Organul de urmărire penală desemnează şi el specialişti să verifice dacă într-adevăr există prejudiciul cu pricina. Dar asta nu are darul să liniştească pe suspectul debitor, pentru că cel desemnat să facă expertiza este cum spuneam la început, „vecinul contabil”. Adică plângerea a formulat-o ANAF, iar expertiza ce ar avea rolul să lămurească dacă acel prejudiciu există şi care e câtimea lui, o face tot un angajat de la ANAF. Conform dispoziţiilor art. 4 alin. (10) şi (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013; „(9) În scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor economico-financiare, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor îşi vor desfăşura activitatea în cadrul parchetelor, prin detaşare.(10) Inspectorii antifraudă prevăzuţi la alin. (9) îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea exclusivă a conducătorului parchetului în cadrul căruia funcţionează.” Aşadar, prin efectul reglementării de mai sus, organul de urmărire penală dispune de specialişti care provin dintr-o structură cu interese directe în cauza supusă cercetării penale.

A fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate vis-à-vis de această chestiune, excepţie respinsă de CCR prin Decizia nr. 437/2018. Dar, mai nou, Curtea Constituţională se pare să-şi fi nuanţat viziunea. Astfel, într-un comunicat afişat pe site-ul instituţiei, în data de 29 ianuarie a.c., eram informaţi că CCR: „1. Admite excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art.233/1 alin.(2) și alin.(3) din Ordonanța Guvernului nr.92/2003 și ale art.350 alin.(1) din Legea nr.207/2015 sunt neconstituționale. 2. Admite excepția de neconstituționalitate și constată că sintagma «care constituie mijloace de probă» din cuprinsul art.233/1 alin.(5) din Ordonanța Guvernului nr.92/2003 cu referire la alin.(2) și (3) din același articol este neconstituțională. 3. Admite excepția de neconstituționalitate și constată că sintagma «care constituie mijloace de probă» din cuprinsul art.350 alin.(3) din Legea nr.207/2015 cu referire la alin.(1) din același articol este neconstituțională.”

Iată ce prevăd dispoziţiile neconstituţionale: „Art. 233/1 din OG 92/2003 – Colaborarea cu organele de urmărire penală. (2) În situația prevăzută la alin. 1 (cu privire la pregătirea sau săvârșirea unor infracțiuni-n.n.) organele de urmărire penală solicită de îndată organelor cu atribuții de control din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale conform obiectivelor stabilite. (3) La solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unei situații de fapt și este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, personalul desemnat din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală efectuează verificări fiscale. (4) În cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului, poate fi solicitată Agenției Naționale de Administrare Fiscală efectuarea de verificări fiscale, conform obiectivelor stabilite. (5) Rezultatul verificărilor prevăzute la alin. (2)-(4) se consemnează în procese-verbale, care constituie mijloace de probă. Procesele-verbale nu constituie titlu de creanță fiscală în intelesul art. 110”.

„Art 350 din Legea 207/2015 – Colaborarea cu organele de urmărire penală: (1) La solicitarea organelor de urmărire penală, când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unei situații de fapt și este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, personalul desemnat din cadrul A.N.A.F. efectuează controale fiscale.(2) În cazuri temeinic justificate, după începerea urmăririi penale, cu avizul procurorului, poate fi solicitată A.N.A.F. efectuarea de controale fiscale, conform obiectivelor stabilite. (3) Rezultatul controalelor prevăzute la alin. (1) si (2) se consemnează în procese-verbale, care constituie mijloace de probă. Procesele-verbale nu constituie titlu de creanță fiscală în sensul prezentului cod”.

Prin admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor menţionate mai sus, care permiteau organelor cu atribuții de control din cadrul ANAF de a întocmi la solicitarea organelor de urmărire penală procese verbale cu valoare de mijloc de probă în procesul penal, acestea își vor pierde eficiența probatorie, cu toate consecințele prevăzute de lege. Prin această ultimă decizie, nemotivată la data redactării prezentului material, CCR îndreaptă o mare nedreptate şi minimalizează până la anulare Decizia anterioară nr. 437/2018. Din păcate, spaţiul paginii nu ne permite dezvoltarea subiectului, dar cred că tema e fascinantă pentru profesioniştii şi iubitorii dreptului.

Jurist Adrian M. Ionescu