În tumultul anului 1941, familia Caragiu a părăsit Sarsânlarul natal și s-a stabilit la Bacău, alături de alte familii care căutau o nouă viață în fața încercărilor vremurilor. Orașul fremăta de schimbări, iar tatăl, Nico Caragiu, a găsit refugiu într-o cafenea elegantă, cândva mândria unui evreu pe nume domnul Tziperman. Soarta crudă făcuse ca proprietarii evrei să nu mai poată deține afaceri, astfel că între cei doi bărbați s-a înfiripat o înțelegere tăcută, dar necesară. Nico prelua administrarea cafenelei, iar veniturile se împărțeau frățește.
Pentru scurt timp, localul a fost un colț de lume înghețat în timp. Acolo, ceaiurile „à la russe” se sorbeau din boluri delicate de porțelan, iar mesele de biliard și cărți fremătau de șoapte și strategii. Însă războiul nu lăsa loc pentru astfel de desfătări. Sărăcia mușca din speranțele oamenilor, iar cafeneaua, cândva plină de viață, a început să-și piardă strălucirea. Într-un an, lumea nu mai avea nici timp, nici bani pentru asemenea răgazuri.
În toată această agitație, tânărul Toma Caragiu, adolescent în căutarea identității sale, își ajuta tatăl la cafenea. Însă în întunericul nopților, când se întorcea acasă, avea să simtă pe propria piele asprimea vremurilor. Deși era aromân, trăsăturile sale pronunțate îl făceau să fie confundat cu un evreu, iar asta îi atrăgea agresiuni. Bătăile pe care le primea fără vină îi întăreau caracterul, sculptând în el acel amestec de fragilitate și forță care avea să definească mai târziu marele actor.
Imaginea sa de adolescent, surprinsă într-o clipă de liniște în Grădina Publică din Bacău, între anii 1943-1944, rămâne un simbol tăcut al luptei și al formării unui destin ce avea să strălucească pe scena teatrului românesc.
