Stau în fața calculatorului și îmi storc mintea, pentru a încropi o poveste. Niciodată nu mi-a fost greu să scriu! Dar acum mă simt neputincioasă. De unde să încep, cum să explic mai bine ce a însemnat pentru mine Deșteptarea, cum să scot la iveală miile de gânduri, de amintiri, care dau năvală în minte și inimă!?
Au fost zece ani minunați, zece ani în care am simțit adrenalina și provocarea, mai mult ca niciodată. Am făcut tot ceea ce putea face un jurnalist, fără limite și fără cenzură. Era suficient să ai inițiativă, idei, imaginație și toată lumea te susținea.
Am vândut cartofi, în Piața Centrală, încercând să atrag atenția asupra concurenței neloiale făcută de o mână de șarlatani (atunci îi spuneam mafie!) adevăraților producători agricoli. Am coborât în canalul de termoficare de lângă Teatrul de Animație, în miez de noapte, printre aurolaci, în căutare de povești despre viața subterană a orașului. Și acum mi-l amintesc pe paznicul de acolo învârtindu-se pe lângă gura de canal, frecându-și mâinile de griji și neștiind ce să facă: să anunțe Salvarea sau Poliția,…. sau poate amândouă!
Am fost la cerșit, încercând să aflu încrengăturile din spatele rețelelor din Bacău. La sfârșitul celor trei ore de „activitate” m-am ales cu o mână de bani mărunți, o sacoșă de colaci și o solicitare de companie pentru un bărbat cu dizabilități. M-am infiltrat printre celebrele vânzătoare de plăceri de la Sarata, iar finalul aventurii aici a fost că o minoră s-a oferit să-mi dea lecții despre cum să ai succes în domeniu.
Am petrecut nopți la Urgențe, pentru reportaje ”fierbinți” din camera de gardă și niciodată nu am irosit timpul. Am însoțit echipaje de poliție în acțiuni nocturne, după cei certați cu legea sau urmăriți. Am bătut de zeci de ori, împreună cu jandarmii și reprezentanții Direcției Silvice, pădurile de pe Valea Muntelui, în căutarea hoților de lemne, am participat la vânători adevărate și la „vânători” de braconieri.
Am făcut reportaje despre traficanții de droguri și carne vie. Am scris despre agonia consumatorilor de stupefiante și despre coșmarurile tinerelor vândute în străinătate, pentru exploatare sexuală. Am intrat în casa unui șarlatan care „prevedea” viitorul și în locuința unor vrăjitoare de etnie rromă, care readuceau la viață găini moarte. Am scris despre preoți care snopeau în bătaie preotesele, care puneau stăpânire pe pământurile enoriașilor, profitând de naivitatea acestora, preoți care refuzau să facă slujba de înmormântare, pe motiv că defuncții nu plătiseră contribuția la biserică.
Am obținut povestea unui gigolo, care făcuse o afacere din vânzarea plăcerilor sexuale unor femei cu bani. Am stat de vorbă cu un criminal condamnat pe viață și am încercat să surprind în povestea lui cea mai mică umbră de regret. Însă, mi-am dat seama că el era prizonier și în sufletul lui mort! Am obținut destăinuirea unui deținut care și-a schimbat orientarea sexuală în închisoare și m-am străduit să înțeleg mecanismele care l-au determinat să ia o asemenea decizie.
Am sărit cu parapanta, am urcat pe munte, alături de jandarmi, într-o acțiune de salvare a unui angajat de la stația meteo, m-am cățărat pe gheață, alături de alpiniștii profesioniști, am intrat pe tatami, în concursuri naționale, am urcat pe Aconcagua….Toate acestea împreună cu Deșteptarea! Am intrat în conflict cu interlopii Bacăului, am scris despre tâlhari, proxeneți, pedofili, gerontofili, despre crime cu autori nedescoperiți nici acum. Am fost amenințată, blestemată, urmărită, reclamată la Poliție, acționată în instanță. Am plâns, am râs, am empatizat cu unii dintre „eroii” articolelor mele, am fost la un pas chiar să îmi donez un rinichi unui copil.
În cei zece ani, cât am făcut parte din marea familie de la Deșteptarea, am încercat să fiu avatarul cititorilor. Să trăiesc, să simt, să judec ca ei! Cititorii au fost alături de mine, în tot ceea ce am făcut. Am devenit prieteni, am trăit emoții intense, ne-am cutremurat, am învățat, am sperat împreună. Nu am păstrat nimic pentru mine!
De ce să fiu recunoscătoare destinului pentru „decada Deșteptarea”? ….Pentru șansa extraordinară de a face orice mi-am dorit în această meserie. Zece ani trăiți la intensitate maximă, cu povești incredibile, pe care acum le spun elevilor mei. Sunt recunoscătoare pentru oamenii extraordinari pe care i-am cunoscut, care mi-au fost colegi, mentori, care mi-au devenit prieteni de suflet. Sunt recunoscătoare pentru o experiență de viață fără egal, plină de adrenalină, de aventură, de cunoaștere, pe care am acumulat-o în anii de jurnalism.
Cu 15 ani în urmă, a trebuit să iau o decizie extrem de dificilă: să renunț la cea mai frumoasă meserie din lume – cea de jurnalist. Am făcut-o, deoarece îmi plac provocările. Iar învățământul a fost și este o mare provocare, pe care am acceptat-o!
La 35 de ani, ce pot să-i doresc ziarului Deșteptarea? Viață lungă și frumoasă! La mulți ani și colegilor care, încă, trudesc în slujba cuvântului! La mulți ani, tuturor celor care se încăpățânează să rămână pe baricade, chiar dacă presa tipărită este în moarte clinică. Pentru tot ceea ce faceți, nu am decât un singur cuvânt: RESPECT!
Lili Adochiței
