Primul izvor
Aşadar, deştept: „care nu doarme” (sensul nr. 1), până la „evoluat din punct de vedere spiritual” (sensul nr. 6, din 9). Este menţionat în „Abeţedar greco-romîn” (1825) şi derivă din latinescul de-excitus (din excio „a scoate”, „a chema”, „a provoca”).
Derivatul şi sensurile lui
Dacă ne încredem în DEX, vom sărăci amarnic un cuvânt atât de drag nouă: „deşteptare”. Ediţia din 2016 dă doar două înţelesuri: 1. momentul când se trezeşte cineva din somn; 2. semnal care anunţă scularea de dimineaţă în internate, cazărmi etc. Dicţionarul academic ne luminează: 1. trezire („Pândiţi minutul deşteptărilor şi nu-i lăsaţi să stea în aşternut deştepţi” – povaţă dintr-un manual de creştere a copiilor tradus din franceză în 1835); înviere; 2. înviere; 3. (fig.) scoatere sau ieşire dintr-o stare de inerţie, de indiferenţă, trecere la acţiune (după o lungă inactivitate), punere în mişcare, agitare; prin extensiune, înţelegere a unei valori, a unei însemnătăţi („De se va deştepta acela ce-au fost lenivos până acmu […] şi va lăsa lenea […], puternic iaste Dumnezeu a întări pre el” – Coresi, Carte de învăţătură, 1581; sau „Muză, muză, nu-nceta/Pe români a-i deştepta!” – George Sion, Din poesiile lui…, 1857); 4. (fig.) manifestare a ceea ce este latent, virtual; prin extensiune, scoatere la iveală.
Prima atestare a cuvântului „deşteptare” e în calendarul lui Constantin Vodă Brâncoveanul, din 1694: „În Lizbona, deşteptare”. O vorbă a lui George Bariţiu, înflăcăratul paşoptist transilvănean („Au lucrat relative foarte mult pentru înavuţirea limbei, propagarea de idei sănătoase […] şi deşteptarea conştiinţei naţionale”), este importantă pentru tema noastră, fiindcă a fost tipărită în 1889, adică în urmă cu un secol faţă de anul evenimentelor din decembrie 1989. Anterior, Mihai Eminescu îl portretiza pe autorul imnului de azi, „Deşteptă-te, române!”, utilizând acelaşi infinitiv lung: „Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită/[…] Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet” (Epigonii). La începutul secolului al XX-lea, Eugen Lovinescu medita pe aceeaşi temă, exprimându-şi un ideal: „Democraţiile de azi sunt […] favorabile deşteptării spiritului naţional” (Critice).
Al patrulea sens al cuvântului „deşteptare” este oarecum restrictiv, în sensul că priveşte domeniul esteticii, mai precis al teoriei literaturii. Este tot un sens figurat, ca manifestare a ceea ce încă nu este descoperit încă; deci poate însemna „scoatere la iveală”. În revista „Convorbiri literare” (1867-1868 ş.u.), apare următorul enunţ: „Sonul literelor […][e] un vehicul pentru a deştepta imaginile şi noţiunile corespunzătoare cuvintelor, şi unde această deşteptare lipseşte, lipseşte posibilitatea percepţiunei unei poezii” (Academia R.P.R., Dicţionarul limbii române, tomul I, partea III, fascicula I, D-DE, Bucureşti, „Universul”, 1949, s.v.). Ar trebui să ţinem seama de adevărul din aceste cuvinte, pentru a elimina spectrul analfabetismului funcţional, prin lectură.
