De-a lungul istoriei, românii au fost nevoiti sa aleaga cui vor pupa mâna si-i vor vâri in visterii haraciul. N-am avut timp prea mult sa analizam care sunt cele mai bune oferte si nici nu am avut de ales o cale de mijloc. Cele câteva exceptii care au permis formarea statului român au ramas, din motive de diplomatie agresiva a unora sau altora dintre stapâni, doar exceptii.
Nu am fost niciodata in istoria noastra suficient de puternici incât sa negociem pacea pe perioade mai mari de câteva decenii. I-am avut, poate, pe Stefan cel Mare, pe Mihai Viteazul sau pe Cuza, dar nu am avut suficienti oameni de stat in esaloanele secunde care sa inteleaga viziunea acestora si sa o mai puna si in practica. Mai mult, cei aflati in umbra lor au cautat mai degraba sa-i tradeze dect sa-i ajute.
Pentru ca degeaba dam vina pe inamici. Acestia au profitat de slabiciunile noastre. Tradarea nu poate veni niciodata de la un dusman, ci de la un prieten.
Iar, din pacate, am avut in ultimele sute de ani suficiente cazuri de acest fel. Pentru ca, daca vom sta sa analizam bine istoria, marile noastre infrângeri au fost determinate de tradari. Vlad tepes a fost tradat de propriul frate, Radu de la Afumati a fost ucis de boierii sai, Petru Rares, Ioan Voda Viteazul sau Constantin Brâncoveanu au fost tradat tot de boieri.
Pe Cuza nu l-au detronat nici turcii si nici rusii. A fost fortat sa semneze abdicarea de ofiterii români, având in spate liderii politici nationali. Primul Razboi Mondial l-am inceput având la comanda armatei un general care se afla in solda germanilor.
Concluzia este trista si ar trebui sa ne dea de gândit: inainte de a ne plânge de agresiunile dusmanilor, ar trebui sa ne uitam in propria ograda!
Razvan BIBIRE
