1821 sau 1822?
Constantin Diaconovici-Loga (1770 – 1850) a slujit idealurile Şcolii Ardelene, orientate către şcoală înainte de orice. A fost profesor la Preparandia din Arad, predând vreme de 18 ani limba română, după ce fusese corector al cărţilor româneşti apărute la tipografia din Pesta, predând şcolarilor mici din colonia macedoromână de aici. I-a fost de ajutor lui Petru Maior pentru a-şi elabora „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”. A scris manuale, iar în 1818 a publicat „Orthografia sau dreapta scrisóre pentru îndreptarea scriitorilor limbii româneşti”. „Dicţionarul de lingvişti şi filologi români” (Albatros, 1978) ne spune că în 1821 Constantin Diaconovici-Loga a tipărit la Buda „Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor”, dar anul real este 1822.
De unde ştim?
Cea mai importantă sursă este cartea de acum două secole, oferită pe internet de Biblioteca Centrală Universitară Cluj-Napoca (înregistrată în 1923, a făcut parte din fondul de carte al filologului Grigore Creţu) sau retipărită de timişorenii Olimpia Şerban şi Eugen Dorcescu, în 1973. Aici putem citi pe una dintre primele pagini: „La Buda[,] 1822”.
Nu o simplă gramatică
Înţelesul de azi al gramaticii (cuprinde morfosintaxa) era mult mai cuprinzător atunci, plecând de la noţiuni de fonetică şi vocabular. „Limba română” i-am spune azi, dacă am deschide-o. După scopul enunţat în titlu, se vede că autorul mizează pe puterea modelatoare a limbii naţionale. Este a treia gramatică scrisă în limba română (cu alfabet chirilic) şi a doua pentru uz didactic, după cea semnată de Radu Tempea, răspândindu-se rapid în Banat, Transilvania şi Bucovina.
Litere buzoase?
Încă din anii ʼ80, când predam fonetica la Liceul Pedagogic Bacău, vorbind despre consoanele bilabiale, le precizam elevilor că în 1822 Constantin Diaconovici-Loga le numea „buzoase”. Făceau parte dintre „literele nesunătoare” sau „mute” şi „de aceea trebuie să li se alăture altă literă[,] sunătoare, ca să poată ieşi cu răspundere”. „Literele buzoase” sunt „p, b, f, v, m” (din var, fag, post ş.a.), cele „dinţoase” sunt „s, z, ş, j, ţ” (din sac, joc ş.a.), cele „limboase”, „t, d, n, l, r” (din turn, dar, nuc, lac, rai), iar cele „gâtoase”, „k, g, h” (din cal, gust, car; „se răspund prin lovirea tonului în gât”).
Alte exemple pitoreşti, dar instructive
Citirea este acel act „cu ton firesc”, iar ortografia „ne învaţă a scrie cuvintele cu literele ce se cuvin lor”. „Litera sunătoare” (vocala, adică) „poate da ton singură de sine, fărʼ de ajutorul altor litere”.
De interes şi pentru istoricii literari
Al. Piru îi alocă un medalion în a sa Istorie… din 1977 şi reproduce înălţătoare vorbe ale iluministului bănăţean: „Spre luminarea neamului sânt de lipsă mai departe cărţi. Acestea trebuie tipărite, care cu cheltuială se face. Acum cine să dea cheltuiala? Zic: toţi dimpreună să dăm, că toţi laolaltă facem un neam. Apoi vedem că neamului e de lipsă lumina; aşa toţi din puterile sale trebuie să dea daruri, ca să ajute neamul. Toţi acum să se apuce de lucru, că au sosit primăvara luminii neamului românesc”.
