Respect, pasiune, protecţie
Nu reflecţia este productivă; „scriitorul trebuie să trăiască nemijlocit în limbă, nu să mediteze asupra ei”. „Nu mai caut imagini, nici limbaj (căci poezia, vai, e în primul rând asta), ci senzaţii.” „Căutarea cuvântului potrivit e un demers din cele mai vane. A medita asupra «scriiturii» echivalează cu o castrare. Literatură de eunuci. Obsesia expresiei devirilizează.” „Îndată ce încetezi să iubeşti limba, treci de partea cealaltă. Iubirea de cuvânt ne leagă de ceilalţi. Numai în sensul ăsta se poate accepta ca limba să fie socotită sfântă (o, Valéry!).” Blanchot, de pildă, este „un retor enigmatic”, „un limbut” (lipseşte „un orator”, pentru a fi maiorescian), iar Heidegger şi Céline, „torţionari ai limbii”, încercând „s-o facă să vorbească”.
Un supliciu necesar – corectura
Mărturiile despre BT-ul (bun de tipar) dat de un scriitor sunt o bună lecţie pentru tinerii de azi. „Sunt oameni care găsesc că ultima mea carte e interesantă. Eu însă n-o să uit niciodată ce plictiseală m-a cuprins în august, când a trebuit să citesc de două ori corecturile” (25 dec. 1964). „Nu cunosc un supliciu comparabil cu acela de a te reciti şi, mai rău, de a-ţi corecta propriul text într-o limbă pe care nici n-o ştii bine.” Nici cu româna nu e simplu: „Am făcut prostia să accept ca Lacrimi şi sfinţi să fie reeditată la Paris. Corectez şpalturile în acest moment. Ce chin! E rău scris (e în ardeleneşte, nu în româneşte) şi e de demult”. Se merge la redacţiile respective: „M-am dus la Le Monde să corectez şpalturile articolului meu despre Beckett, care mi s-a părut slab” şi se luptă cu tehnologia vremii: textul „e cules cu litere atât de mici, că m-au durut ochii citindu-l. Apoi, în păienjenişul acestor cuvinte minuscule, toate nuanţele de limbă şi de gândire dispar”.
Nenorocul unei limbi străine
Pentru un scriitor, o „limbă de împrumut, străină de firea lui”, e „o limbă adăugată, suprapusă”, iar în registrul comun, pare „de o urâţenie aproape insuportabilă”. Unitatea de măsură e din sfera comicului: „Nu cunoşti o limbă străină decât atunci când poţi să spui în ea o anecdotă”. Cioran a trecut proba: „Trei ore de conversaţie cu un ziarist despre Ionesco, căruia vrea să-i facă un portret. Din tot ce i-am spus nu a reţinut decât câteva anecdote”. Dovadă că anecdota „e mult mai captivantă decât ideea”.
O obsesie – franceza
Comparaţia indirectă cu limba română o avantajează pe aceasta: „Popor de grămătici. […] Muncitorilor nu le place să ia parte la discuţii de teamă să nu facă greşeli de exprimare”. „Nu pot deschide o revistă fără să dau peste un articol despre limbaj.” „Când doi francezi se ceartă, dacă nu trec la violenţe, ei îşi reproşează, ca ultim argument, greşelile de limbă.” Disputa e vie: „Lupta mea cu limba franceză, [desacralizată peste măsură], e una dintre cele mai dure cu putinţă”.
