Vocea şi privirea – străjerii noştri
Ceva rămâne totuşi: „Totul se duce pe apa sâmbetei la oameni, afară de privire şi de glas: fără ele, n-am mai putea recunoaşte pe nimeni după treizeci de ani”. Sau numai vocea: „Cu anii, totul se schimbă la o fiinţă, numai glasul nu. Doar el asigură identitatea unui individ. Ar trebui luate amprentele vocale”.
Post-scriptumul unei discuţii
S-a verificat: „esenţialul se iveşte adesea la capătul unor lungi conversaţii. Marile adevăruri se spun în pragul uşii”.
Punctuaţie stilistică
Interogaţiile ne pot însoţi inofensive („Dac-aş vrea să redau tonul celor ce simt, ar trebui să pun un semn de întrebare după fiecare cuvânt”), nu şi mirările: „Simţul ridicolului e răspunzător de uciderea apăsatei mele înclinaţii pentru exclamaţie. Să mori de exclamaţie!” Rezolvare editorială: „Exclamaţii. Ce titlu minunat!” Mai apoi, o variantă specializată: „Interjecţii”, posibil titlu pentru „cugetările risipite în aceste treizeci şi două de caiete” (1971). Cu un an înainte: „Syllabes – de propus ca titlu de revistă”.
Corectitudine şi gramatică!
Crez artistic la 55 de ani: „Ceea ce îi cer unui scriitor e să scrie corect. Că o carte e scrisă bine sau prost, asta mi se pare cu totul secundar. […] Trebuie să încerci să te faci înţeles, asta-i tot”. Dificultatea e să ai o limbă de adopţie: „Ceea ce mă împiedică să inovez în franţuzeşte e ambiţia mea de a scrie corect. Acest scrupul, împins până la nuanţă, se explică prin faptul că am început să «compun» în această limbă la treizeci şi şapte de ani. E ca şi cum aş scrie într-o limbă moartă”, în care „nu ai dreptul să faci greşeli. (Obsesia greşelii îmi strică orice plăcere de a scrie în franţuzeşte. E ceea ce am numit «senzaţia de a fi într-o cămaşă de forţă», pe care mi-o dă acest idiom, prea rigid după gustul meu. O limbă în care nu pot să uit de mine, în care sunt artificial, crispat, stângaci, o limbă care mă paralizează, mă obsedează şi mă inhibă. Un profet năucit de gramatică.)” E incapabil de compromisuri: „Dacă vrei să se vorbească despre tine, străduieşte-te să strici limba, fii un torţionar al limbii (în genul lui Joyce)”.
De la pleonasm, la jargon
„Într-o carte de gramatică, pleonasmul e definit ca un exces în căutarea «proprietăţii termenilor». Definiţie justă.” Poate fi aproximativ („Toamna e mult mai elocventă decât un cimitir. Toamna într-un cimitir e aproape un pleonasm”) sau intrinsec („«Adevărul rămâne ascuns celui plin de dorinţă şi de ură» (Buddha). Adică oricărei fiinţe vii ca fiinţă vie”.
„Tocmai am citit Gelassenheit, de Heidegger. De îndată ce foloseşte limbajul curent, vezi ce puţin are de spus. […] În cel mai bun caz, jargonul este impostura oamenilor cinstiţi.” De departe („Când te gândeşti că pe Pământ, care de pe Lună se vede ca o băşică, miliarde de subiecţi vorbitori, ca să folosesc jargonul lingvisticii, suferă”) şi din interior: „Nimic nu e mai rău decât preţiozitatea combinată cu jargonul ştiinţific”.
Selecţie şi comentarii de Ioan Dănilă
