Exerciţiu de admiraţie
Însemnează filozoful-scriitor în 1960, la Paris: „Extraordinara limbă română! De câte ori revin la ea (sau mai curând visez s-o fac, pentru că, vai, am încetat s-o folosesc), am sentimentul că, rupându-mă de ea, am comis o trădare criminală. Capacitatea ei de-a conferi oricărui cuvânt o nuanţă de intimitate, de a-l transforma în diminutiv; de această îmblânzire beneficiază până şi moartea: «morţişoara»… A fost o vreme când acest fenomen îmi părea o tendinţă spre diminuare, spre înjosire, spre degradare. Acum îmi apare, din contră, ca un semn de bogăţie, ca o nevoie de a conferi un «plus de suflet» oricărui lucru”. (Diminutivul „morţişoara” este transcris de Emil Cioran în româneşte.)
Energia modelelor…
Nici limbile dispărute şi nici cele accesibile nu sunt ocolite de rigori. Cioran transcrie o vorbă a lui Vendryès („… cea mai bună definiţie a unei limbi moarte: o recunoşti după aceea că în ea nu ai dreptul să faci greşeli”; sublinierea îi aparţine) şi una a lui Sieyès, care spunea că „trebuie să fii beat sau nebun ca să crezi că poţi exprima ceva în limbile cunoscute”.
… în registru ultimativ
„Socrate către Criton, înainte de a muri: «Niciodată să nu vorbeşti incorect; nu numai că insulţi gramatica, dar faci să sufere şi sufletele».”
Dicton latin, bun comun
Notaţie din 1962: „Nu-i este nimănui îngăduit să fabrice cuvinte noi, nici măcar suveranului (Vaugelas, în 1649)”. Cu ceva secole în urmă fusese rostit crudul adevăr în latineşte: „Caesar non supra grammaticos” (Împăratul nu are dreptul să se situeze deasupra gramaticilor).
Sus steagul alb!
„Dacă m-am ocupat atâta de stil e pentru c-am văzut în el o provocare aruncată neantului: neputând să pactizez cu lumea, a trebuit să pactizez cu cuvântul”, scria în 1961, când împlinea 50 de ani.
Impas, blocaj, secetă
Ni se confesează ca ultimă speranţă de creator: „Îmi este imposibil să scriu. Cuvântul e un zid de care mă izbesc, un zid ce mă înfruntă, ce se ridică-n faţa mea. Ştiu totuşi bine despre ce vreau să vorbesc, îmi stăpânesc subiectul, văd planul de ansamblu. Să mă exprim însă nu pot, nimic nu trece de bariera Verbului. Nu am mai cunoscut o astfel de paralizie, ce mă apasă până la disperare, ba mai rău, până la dezgust. Sunt şase luni de când tot mâzgălesc hârtia şi nu am scris o singură pagină de care să n-am a roşi. Nu voi mai citi nici un rând de filozofie hindusă: am meditat la «renunţarea la fructul făptuirii» şi iată unde am ajuns. Măcar de făptuiam ceva! La mine însă renunţarea precedă, vai, chiar şi veleităţile. Ca să pot trece la faptă, trebuie să renunţ să-mi impun un tip sau altul de înţelepciune. Nu pot lupta la nesfârşit cu propria-mi natură. O agresez prosteşte şi inutil, vrând să devin un înţelept. Or eu sunt făcut ca să mă dezlănţui, nu ca să mă înving”. (1962)
Selecţie şi comentarii de Ioan Dănilă
