Aud din ce în ce mai des vorbindu-se despre lene. Îmi revăd niște notițe mai vechi și înțeleg faptul că nu întotdeauna lenea poate fi un motiv care ar putea să ne trimită la zidul acuzării morale. Cultivând ironia, desigur, un proverb norvegian îmi spune: „Cu cât mai leneş este un om, cu atât plănuiește să facă mai mult mâine”. Interesant, deși acest proverb este ceva mai vechișor decât el, Mark Twain îmi spune cam aceeași poveste: „Cu cât este mai leneş cineva, cu atât face mai multe planuri… pentru mâine”.
Discursurile literare, și nu numai, despre lene mă trimit, nu știu de ce, mai ales către Creangă, Goncearov şi Dostoievski. La unii dintre eroii lui Creangă, lenea toropește, cucereşte fiecare celulă a trupului, provoacă deranj chiar şi-n locomoţia fălcilor. La Oblomov, mi se pare că aceasta a cucerit și sângele. Venele lui devin un bulevard pe care s-a tolănit lenea. La Dostoievski, în schimb, lenea are un stindard, este doctrinară, metafizică. Stepan Trofimovici Verhovenski: „E pur și simplu lenea noastră rusească, incapacitatea noastră umilitoare de a naște o idee, parazitismul nostru dezgustător în concertul popoarelor. Ills sont tout simplement des paresseux […]. Vai, pentru binele omenirii, rușii ar trebui să fie exterminați, ca niște paraziți dăunători! La altceva, la cu totul altceva râvneam noi; și nu înțeleg nimic. Am încetat să mai înțeleg!” (F.M. Dostoievski, „Demonii”, București, Editura Cartea Românească, 1981, p. 275) Oblomov, eroul lui Goncearov, întruchipează ceva mai mult decât lenea ca lene: este neputinţa de a evada din condiţia dată, blestemul de a fi logodit etern cu plictisul funciar. Sătenilor lui Creangă le era teamă că leneșul lor va contamina întreaga comunitate. Oblomovismul contaminează și decorul în care eroul vegetează. Am solicitat sprijinul lui Tom Hodgkinson, scriitor britanic expert în delicata problematică („Ghidul leneșului. Mic tratat pentru leneși rafinați”, București, Editura Nemira, 2012), pentru a înțelege dacă lenea este ceva chiar atât de rău… Încercând să mă convingă de contrariu, mi-a oferit câteva exemple de leneși celebri, dintre care nu lipsesc Mark Twain, Benjamin Franklin, Byron, Bertrand Russell, Oscar Wilde, Nietzsche, Victor Hugo, John Lennon, Winston Churchill…
Mi-a propus chiar și o țintă inedită, dorind să-mi inducă o convingere neașteptată: lenea ar putea fi înălțată la rang de virtute. Firește, nu este vorba despre tipul de lenevie care ne invită să nu facem nimic. El îi aplaudă pe leneșii rafinați care se străduiesc să redea leneviei statutul de artă. Au existat chiar și alte tentative pentru atingerea acestui țel. De pildă, columbienii din Bogota au gestionat, temporar, chiar și interesanta viață a unui muzeu al lenei. Cum ar reacționa Dostoievski dacă ar citi această carte scrisă de Tom Hodgkinson?Cu zâmbetul pe față? Probabil l-ar… delega pe subteranistul său să ofere un răspuns. Care, bucuros fiind că poate contribui la consolidarea statutului de atitudine virtuoasă a leneviei, ar zice iar: „«Leneş!» – păi ăsta-i un titlu, o menire, e o carieră, rogu-vă. Nu glumiţi, aşa-i. Aş fi atunci membru de drept al celui mai select club şi singura mea ocupaţie ar fi că m-aş stima perpetuu”. (F.M. Dostoievski, „Însemnări din subterană”, în „Jucătorul şi alte microromane”, Iași, Editura Polirom, 2003, p. 47) Și ce leneș! Cu ștaif estetic, „nu unul simplu, ci unul sensibil la tot ce e frumos și sublim. Cum vă place? Visez de mult la asta”. (ibidem) Numai că subteranistul nu ar rămâne fără replici. Oscar Wilde i-ar putea spune, de pildă, că inactivitatea este o treaba foarte grea, întrucât se găsesc mulți care se vor strădui să te îmbrâncească spremuncă… Mai ales nesuferiții de șefi și (in)amicii noștri de serviciu, de pildă…
