Ce era înainte aşa-numita gură a satului, pe care nici pământul n-o astupa, astăzi s-a mutat pe reţele, care zumzăie ca un viespar, multe din lucrurile petrecute acolo având o mare încărcătură de venin. Cum cel mai uşor este să negi ceva, să împroşti cu noroi, să demolezi, pe FB este înghesuială la „comentarii”, cele mai multe dintre acestea fiind stupide, primitive, vulgare, produs al ignoranţei active. Asta când nu sunt acide, resentimentare, vindicative, otrăvite de invidie. Numai normale nu, adică aducătoare de nuanţe, de clarificări de sens, spunând ceva în plus sub raportul informaţiei, şi de pe poziţii raţionale, nu umorale. Dreptul acesta prost înţeles la liberă exprimare scoate mulţi urangutani din cuşcă (pentru cine ştie o vorbă a lui G. Călinescu).
Rar găseşti oameni care să aibă păreri personale formulate cu decenţă, cu bun-simţ. Fără încrâncenare, agresivitate şi pretenţia deţinerii adevărului absolut. De fapt, pentru mine nimic nu este mai antipatic decât un individ cu certitudini opace, pe care le propagă emfatic, plin de pompă, şi căruia spiritul de fineţe îi este totalmente străin. Prefer oamenii cu care se poate sta relaxat la taclale, cu o atitudine binevoitoare, plăcută, subtilitate în observaţii şi umor. Cu genul acesta este posibilă bârfa subţire, amuzantă, de tip intelectual, care nu are nimic de-a face cu răutatea, fiind pe de-antregul benignă, şi nici cu mahalagismul, fiindcă îi repugnă trivialitatea. Pentru că ne simţim bine când bârfim, ăsta-i adevărul, îi dăm creierul nostru o activitate agreabilă.
Iar un beneficiu al bârfelor, dacă ar fi să dăm crezare psihologilor, este acela că, „schimbând informații despre viețile altor oameni, reușim cu ușurință să distingem adevărații prieteni de cei falși, știind apoi să ne apărăm de cei care ne pot răni”. De luat aminte, aşadar ! Dacă nu am nimic împotriva bârfuliţelor ocazionale, având slăbiciune şi pentru schimbul spumos de ironii deştepte, neofensatoare, nu-mi ascund, în schimb, aversiunea faţă de cârtitorii profesionişti, tipi sumbri, acrituri care fierb în zeama propriilor toxine. Mai sunt apoi, de ţinut la distanţă, şi „absolutiştii”, cei care trăiesc cu impresia că tot ce fac ei este epocal, crucial, piatră de hotar, fundamental, de neatins cu nicio vorbuliţă din exterior, cu niciun comentariu mai rezervat sau conţinând un accent critic. Care ar echivala cu o crimă de „lezmajestate”, atât de importanţi, în ordine cosmică, se cred aceşti indivizi, mereu suspicioşi şi plini de sine. Infatuarea, gravitatea filistină şi pedantă, băţoşenia unor indivizi cărora le lipseşte simţul relativului, ce spectacol dezagreabil !
E clar, simpatia mea se îndreaptă spre cei care preţuiesc lucrurile „frivole”, dar atinse de aripa graţiei. Mă sprijin în preferinţa mea şi pe spusele lui Erasmus, potrivit căruia: „Nimic nu e mai prostesc decât să tratezi cu seriozitate chestiunile frivole, dar nimic nu e mai spiritual decât să arunci frivolităţi în faţa lucrurilor serioase”. Ceea ce ţine de jocul minţii şi de stil.
