Desi suntem in prag de Sarbatori de Iarna, / Adolescentii de la „Pinocchio” nu mai viseaza la Mos Craciun

Centrul &#8222Pinochio”, situat undeva in apropiere de Strandul Tineretului, gazduieste 20 de pusti, toti cu infectie HIV. Fiecare dintre ei are povestea lui de suferinta, pe care incearca pe cat posibil sa o ascunda de urechile celorlalti. O tin in suflet ascunsa, ca pe o povara. Sarbatorile de Iarna nu par sa ii incante prea mult pentru ca au aflat deja care este treaba cu Mos Craciun. Nu se gandesc la daruri sau la vreo serbare de sfarsit de an, ci doar la sanatate si rude. Desi au deficiente psihice, unii reusesc sa mearga la scoala, in timp ce altii abia reusesc sa se deplaseze cativa pasi. Dupa varsta sunt deja adolescenti, insa la prima vedere par cu totii elevi de gimnaziu. Boala si lipsa dragostei parintesti si-au pus serios amprenta pe chipurile lor.

La 17 ani, Crenguta a ramas la varsta copilariei

O zi de week-end ca oricare alta la Centrul „Pinocchio&#8221. Muzica si rasul zglobiu al pustanilor se aude din curte. La un moment dat, prezenta noastra a starnit curiozitatea lor, unii, mai indrazneti din fire, intampinandu-ne inca de la usa de la intrare. Suntem invitati politicos sa intram in centru, unde avem parte de o imagine ca dintr-o adevarata familie: 20 de pustani veseli intr-o camera plina de jucarii si reviste, cu un brad impodobit foarte frumos in mijlocul incaperii. Fiecare din cei prezenti se joaca in legea lui, nu fara a sta cu urechile ciulite la melodiile de pe „Cutiuta muzicala&#8221 care se aud pe fundal. Intr-un colt retras, il zaresc pe Daniel, un pusti care nu pare sa aiba mai mult de zece ani. Cu parul decolorat si ochii albastri, Daniel imi povesteste ca a implinit deja 17 ani. Stie ca este seropozitiv, i-au explicat bunicii despre boala. „Parintii mei au murit, iar bunicii m-au crescut pana anul trecut, cand au dat si ei coltul. Asa am ajuns aici, unde nu pot sa ma plang. Nu prea am prieteni, dar nu-i nimic. Cu Mos Craciun am aflat care este adevarul asa ca nu sper la prea mult&#8221, ne spune Daniel, care poarta la gat o cruciulita, amintire de la bunica lui. Este elev la Scoala Speciala si stie cum sa-i protejeze pe colegii de clasa de infectia HIV. Viseaza sa devina aviator. Acum deseneaza avioane, dar maine vrea sa ajunga sa construiasca unul. Discutia cu Daniel mi-a fost intrerupta de Crenguta, o fata de 17 ani. Tunsa baieteste, Crenguta are pretentia sa fie mai tot timpul in centrul atentiei. Si sa fie tinuta in brate de educatoare. Nu o lasa pe nici una sa stea de vorba cu noi, de teama ca va fi uitata. Isi manifesta bucuria tipand, dand din picioare si aruncandu-se pe jos. Este cea mai energica prezenta din camera. Acum este langa tine, acum este in coltul celalalt al camerei si danseaza. Are probleme psihice, dar educatoarele din centru stiu cum sa o linisteasca.

Petrica si-a parasit familia pentru a ajunge la centru

Foarte ganditor, la o masa, Alexandru taie de zor cu foarfeca niste pagini dintr-o revista. Ni se explica imediat ca asa se simte el cel mai bine. „Este cel mai ordonat si curat baiat. Nu-i place deloc dezordinea. Strange tot. Terapia pentru el inseamna sa taie din reviste sau sa traga cu un creion negru linii, pe hartie&#8221, ne spune una dintre educatoare. La o alta masa stau doua fete si un baiat si deseneaza. Petrica a implinit 17 ani, dar nu-i dai mai mult de sapte. A stat multa vreme prin spitale, iar chipul tradeaza faptul ca sufera mult. „Eu mi-am parasit familia pentru ca nu mai vrea sa stie de mine. Aici imi este mai bine. Sunt elev si abia astept sa inceapa scoala&#8221, ne precizeaza Petrica. Langa el, doua fete chicotesc intr-una. Coloreaza si ele, dar nu vor sa ridice privirea spre noi. Sunt Carmen si Nicoleta, bune prietene si colege de joaca. „Noi suntem aici pentru ca avem infectie HIV. Stim asta si nu ne deranjeaza. Am trecut de socul vestii ca suntem bolnave&#8221, ne spun fetele. Carmen are deja un prieten, insa el nu stie de boala ei. Nici nu are de gand sa ii spuna vreodata. Ci doar sa-l fereasca sa nu-l imbolnaveasca. Langa noi vine si Marinel, un pustan cu ochii verzi. Microbist infocat si fan declarat al lui Adrian Mutu, Marinel viseaza sa devina fotbalist. „Si eu vreau sa devin contabila. Imi plac numerele&#8221, adauga Nusa, din celalat colt al camerei. Pe scarile care duc spre dormitoarele de la etajul superior o vedem pe Camelia. Ea nu vorbeste, ci doar se leagana continuu si fredoneaza melodiile pe care le aude. Priveste tinta in podea si zambeste. Doar atat. Par cu totii niste copii, in ciuda faptului ca au intre 16 si 18 ani. Veterana centrului si care a facut deja 18 ani este Andreea. Are probleme psihice grave si sta mai mult imobilizata la pat. Are lumea ei si nu poate comunica cu nimeni. Este ca un copil de gradinita. Se uita la noi, dar nu schiteaza nici un gest. Curiosi, urcam la etaj unde il gasim pe Costel, un baiat de 17 ani, care butoneaza de zor la calculator. Joaca Delta Force si este pe punctul de a trece la un nivel superior. A venit de curand de la Centrul Targu Ocna si inca mai are nevoie de timp sa se obisnuiasca.

Mos Craciun nu este asteptat cu mare nerabdare

Despre Mos Craciun aproape nici un cuvant. Cu totii sunt pesimisti si nu se asteapta la prea multe daruri scumpe. Tot ce viseaza ei este sa se faca sanatosi si sa poata pleca sa locuiasca acasa, cu mama si tata. „Ce Mos Craciun! Macar daca ar exista cu adevarat! Mos Neculai ne-a adus drept daruri multe dulciuri, insa Mos Craciun nu cred ca mai vine&#8221, ne spune, pe un ton suparat, Carmen. Nu au pregatit nici o serbare, nici un colind sau vreo uratura. Au ajuns la varsta cand deja incep sa inteleaga unele lucruri si stiu cum sa puna piciorul in prag cand vine vorba despre ceva de realizat. „La noi, toti copiii au probleme psihice. Mai grave sau mai usoare. Insa, fiecare este tratat ca orice copil normal pentru ca se poate comunica cu ei la un anumit nivel. Sunt niste copii buni care nu fac probleme. Serbare de Craciun nu stiu daca vom face pentru ca ei nu mai sunt la varsta cand poti sa ii imbraci in iepuras sau mai stiu eu ce. Sunt deja mari, au o personalitate conturata si au alte pretentii. Important este ca pana de Craciun sa fie un adevarat ospat, iar Mos Craciun musai sa treaca pe la ei. Noi, personalul centrului, suntem familia lor si incercam pe cat posibil sa-i ajutam sa le treaca dorul de casa. Au nevoie de afectivitate. Si asta pentru ca parintii lor nu prea ii viziteaza, desi le trimitem zeci de scrisori&#8221, ne-a declarat Dan Dumitrascu, director la centrul „Pinocchio&#8221.Scris de Carmen SERBAN