Fiecare dintre noi ar putea să-şi închipuie că se află pe un munte în mijlocul unei mulţimi, avându-l în faţă pe Cristos care îşi încheie discursul său cu porunca dragostei faţă de aproapele. O poruncă simplă, dar bogată în acelaşi timp în conţinut. Dimensiunea orizontală a acestei porunci este fundamentată pe sfinţenia şi pe perfecţiunea infinită a lui Dumnezeu care guvernează lumea ca un Tată şi în care întreaga omenire formează o singură familie.
Atât în V.T. cât şi în N.T. găsim aceeaşi poruncă: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”, însă cu înţeles diferit. Deosebirea constă în faptul că iubirea vetero-testamentară are limitele sale, pe când iubirea adusă de Cristos include pe toţi, chiar şi pe duşmani.
În V.T. obiectul iubirii fraterne (Lev 19,16-18) este în primul rând conaţionalul care primeşte propria demnitate şi dreptul de iubire din apartenenţa sa la poporul ales. A păstra ura în inimă împotriva aproapelui înseamnă dezlipirea în mod vinovat de legătura apartenenţei la poporul ales. Însă motivul alianţei care pune temelia iubirii aproapelui, arată şi spre cine se îndreaptă această iubire. Pe lângă conaţionali, ea se extinde şi la străinii care locuiesc în ţară (Lev 19,33ss), şi la cei asupriţi şi nevoiaşi.
Pericopa evanghelică din Mt 5,17-48, inserată în discursul de pe munte, prezintă perfecţionarea Legii şi supremaţia sa. Noua lege nu putea şi nu trebuia să fie o repetiţie a celei vechi. Isus proclamă cu tărie că nu a venit să distrugă Legea, dar a venit ca s-o împlinească şi s-o perfecţioneze. Cultul nu are valoare dacă nu este însoţit de iubirea aproapelui: „Dacă îţi aduci darul tău la altar, iar acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul tău acolo, înaintea altarului, şi du-te mai întâi de te împacă cu fratele tău, apoi vino şi adu-ţi darul tău“(Mt 5,23-24). Când e vorba de porunca principală, Isus se află mereu în contrapoziţie cu învăţătorii Legii. În asemenea împrejurări Isus proclamă învăţătura nouă: „Iubiţi pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc!” Termenii folosiţi de Isus sunt foarte precişi încât nu admit nici o interpretare arbitrară. Iubirea adusă de Isus depăşeşte acel eros uman, adică acea iubire orientată mai întâi de toate asupra noastră. Iubirea adevărată este agape, adică iubirea dezinteresată ce emană din Cristos.
Pr. Richardo-Dominic Baciu