Daca ura, despre care am scris data trecuta e de un singur fel, si nu duce decât la distrugere, iubirea este mult mai complicata si de mai multe feluri. Dar si ea, din nefericire, când este prost inteleasa, are un potential distructiv. Parintii care-si iubesc prea mult copiii, de pilda, ii strica, facându-le toate poftele. Nu mai au pic de autoritate in ochii acestora, copiii transformându-se rapid in niste profitori care cred ca li se cuvine totul. Exista apoi mame excesiv de protectoare, care nu inceteaza de a-si exercita dominatia asupra progeniturii nici atunci când aceasta a depasit demult vârsta copilariei si este o persoana adulta. Asa cum se intâmpla in filmul „Pozitia copilului”, premiat cu Ursul de aur la Berlin. Inca un mare succes international al filmului românesc, desi la el acasa, in tara, adica, spectatorii nu se prea inghesuie sa vada productiile autohtone. Ceea ce este un motiv de tristete, de mare dezamagire pentru realizatorii filmelor si pentru protagonisti. Luminita Gheorghiu, care face un rol exceptional in „Pozitia copilului” vorbea, recent, despre acest lucru, spunând cât i se pare de nefiresc ca sa fie atât de apreciati in afara tarii, ma refer la actori, desigur, si atât de ignorati acasa. Iar actrita este mai mult decât indreptatita sa spuna acest adevar, pentru ca, de fapt, ea a dus tot greul filmului regizat de Peter Calin Netzer. Revenind la filmul care a fost prezentat si in Bacau, pot sa afirm ca „Pozitia copilului” mi s-a parut mult mai accesibil decât alte pelicule incadrate in curentul Noul Realism Românesc. Fata de „Politist, adjectiv”, ca sa dau numai un exemplu. Subiectul poate fi reprodus in câteva propozitii simple: un fiu, ultracocolosit de o mama closca tiranica, face un accident mortal de masina. Victima este copilul unei familii sarmane, fara bani, relatii, putere de influenta. Ceea ce urmeaza tragicului accident este un veritabil razboi dus de Cornelia, mama faptasului, ca sa-l salveze pe acesta de inchisoare. Femeia desfasoara un intreg arsenal pentru a câstiga batalia in care a intrat cu o vointa de neclintit. Nimic nu pare a-i sta in cale (uzeaza de pile, presiuni, mita, de santaj, induiosare, etc., jucând pe toate gamele posibile) acestei mame sufocante, care-si numeste baiatul de 30 de ani copil. Pâna când acesta, exasperat, va striga: „Mama, deblocheaza-ma, te rog!”. Fiul va rupe brutal legatura aproape ombilicala cu mama, asumându-si raspunderea pentru fapta sa. Si devine astfel o fiinta libera, isi câstiga, in sfârsit, independenta.
„Pozitia copilului”, care e, categoric, un film remarcabil, dar nu extraordinar (e bine sa ne pastram masura si sa nu ne inflamam prea tare, mai ales atunci când se iau premii la festivaluri) ridica mai multe probleme la o privire mai atenta. Pentru ca, dincolo de stratul principal, cel care vorbeste despre iubirea asfixianta a unei mame pentru fiul ei, sunt si alte teme subiacente in film, tema familiei, a justitiei, a unui stat care nu functioneaza normal. „Pozitia copilului” ne aminteste, de fapt, cât de departe suntem de normalitate. Si in relatiile de familie, si in cele sociale, pozitia noastra e cam strâmba.
