În fiecare etapă istorică, ideile și conceptele care contravin narativului oficial au fost reprimate sau interzise de elitele dominante. Această tendință de a suprime gândirea alternativă se manifestă prin diverse metode, de la marginalizare și cenzură până la pedepsirea severă a celor care îndrăznesc să conteste status-quo-ul.
În epoca medievală, Biserica Catolică a deținut un control aproape absolut asupra ideilor și cunoștințelor acceptate. Orice încercare de a contesta dogmele religioase sau de a propune teorii științifice alternative era aspru pedepsită. Un exemplu notabil este cazul lui Galileo Galilei, care a fost forțat să retracteze teoriile sale heliocentrice pentru a evita pedeapsa severă a Inchiziției.
În perioadele moderne și contemporane, represiunea ideilor divergente a continuat să se manifeste, deși sub alte forme. În regimurile totalitare ale secolului XX gândirea liberă și opoziția politică erau considerate trădări și erau sancționate prin încarcerare sau execuție.
Astăzi, deși trăim în ceea ce se numește „societate democratică”, observăm o tendință similară de suprimare a ideilor care contravin narativului dominant, deși metodele sunt mai subtile.
Una dintre cele mai notabile exemple este interzicerea contestării numărului victimelor Holocaustului. În multe țări, inclusiv în cele europene, negarea Holocaustului este considerată o infracțiune penală, fiind justificată prin necesitatea de a preveni antisemitismul și de a proteja memoria victimelor. Deși intenția poate fi nobilă, aceasta ridică întrebări serioase despre libertatea de exprimare și dreptul la investigarea istorică.
Într-o altă sferă, sărbătorile și mișcările de mândrie legate de orientarea sexuală și identitatea de gen au devenit teme sensibile și protejate. În multe țări occidentale, criticile sau discuțiile pe marginea acestor subiecte pot atrage sancțiuni severe, sub acuzația de discriminare sau discurs al urii.
Un alt aspect controversat este cel legat de limbajul și pronumele de gen. Utilizarea pronumelor corecte din punct de vedere gramatical a devenit o problemă juridică în anumite jurisdicții, unde nerespectarea pronumelor alese de o persoană transgender poate fi sancționată. Aceasta ridică întrebări complexe despre libertatea de expresie, în contextul în care limbajul nu ar trebui să fie reglementat de lege. Pentru că am avut cazuri în istoria recentă în care, de exemplu, formula de adresare impusa de legislație era „tovarășe”, iar „domnule” era interzis.
În sfera medicală, redefinirea termenilor și a normelor pentru a se conforma intereselor comerciale este o problemă de actualitate. Exemplele includ redefinirea bolilor și a imunității pentru a promova anumite medicamente sau vaccinuri.
În contextul geopolitic, redefinirea conceptelor de război și alianță este un alt exemplu de manipulare a narativului oficial pentru a servi interesele elitei. Sprijinirea unei țări cu arme și resurse financiare, dar evitarea responsabilităților și consecințelor legale prin redefinirea acestui sprijin ca „ajutor umanitar”, demonstrează cum limbajul și legislația pot fi manipulate pentru a menține aparențele de neutralitate.
Și totuși, în ciuda acestor probleme, ni se spune că trăim într-o societate democratică. Cum se rezolvă această contradicție?
Foarte simplu: prin inventarea „idioților utili”. De îndată ce cineva începe să critice vreo problemă a sistemului, apare o hoardă de „inteligenți” care te anunță că, dacă nu-ți convine în „democrație”, n-ai decât să te duci în Coreea de Nord sau Rusia. Această strategie de delegitimare a criticilor este una bine cunoscută și eficientă. Prin etichetarea oricărei forme de disidență ca fiind extremă sau nedemocratică, elitele reușesc să evite confruntarea directă cu problemele reale și să mențină iluzia unui consens social larg.
Acești „idioți utili” joacă un rol crucial în păstrarea status-quo-ului. Ei acționează ca un scut social pentru elite, perpetuând ideea că orice critică la adresa sistemului este nu doar nefondată, ci și periculoasă. Dezbaterea publică este redusă la o polarizare simplistă: ești fie cu sistemul, fie împotriva lui, fără a lăsa loc pentru nuanțe sau discuții.
Mai mult, această tactică de a discredita criticii prin asocierea lor cu regimuri totalitare creează o falsă dihotomie. Se sugerează că alternativele la democrația actuală sunt întotdeauna extreme și neplăcute, fără a recunoaște că există multe forme și modele de guvernare democratică care pot oferi soluții mai bune.
Problema este că, de obicei, „idioții utili” sfârșesc tragic la schimbarea regimului. Acești indivizi, care au fost inițial folosiți pentru a susține și a perpetua narativul oficial, devin victimele noilor ordine politice atunci când vechiul regim se prăbușește. Aceasta se întâmplă deoarece, odată ce nu mai sunt de folos celor aflați la putere, devin dispensabili și sunt adesea percepuți ca amenințări de către noii lideri. Istoria este plină de exemple în care susținătorii vocali ai unui regim, odată ce acesta a căzut, au fost considerați complici la abuzurile și injustițiile comise, și astfel, au devenit ținte pentru represalii.
În timpul Revoluției Franceze, mulți dintre cei care au susținut cu ardoare Regimul Terorii, au sfârșit ei înșiși pe ghilotină când Robespierre și adepții săi au fost înlăturați. În Uniunea Sovietică, staliniștii devotați au fost eliminați în cadrul Marii Epurări. De asemenea, în Germania nazistă, mulți membri ai SA, organizația paramilitară care a ajutat la consolidarea puterii lui Hitler, au fost eliminați în Noaptea Cuțitelor Lungi, odată ce au devenit o potențială amenințare noul regim.
