Deciziile CCR sunt, în mod obișnuit, văzute ca garantând respectarea Constituției, însă atunci când acestea ajung să sancționeze un candidat politic pentru opinii, se deschide un teren minat. Oricât de bine intenționată ar părea o astfel de hotărâre – de exemplu, sub pretextul protejării ordinii constituționale sau al prevenirii unor mișcări extremiste – există riscul de a crea un precedent periculos care să fie exploatat în viitor. Problema este că limitele între ceea ce este considerat un „delict de opinie” și libertatea de exprimare sunt foarte subtile și relative. De la o opinie nepopulară astăzi, se poate ajunge mâine la interzicerea oricărei opinii care nu este în conformitate cu o ideologie dominantă.
Există un exemplu absolut spectaculos în istoria României care arată cum legislația poate fi deturnată în funcție de interese politice. Codul Penal din 1938, care prevedea crima de complot împotriva orânduirii sociale, a fost folosit pentru a-i elimina pe comuniști, iar ulterior comuniștii au folosit prevederile legale pentru a-și înlătura oponenții în obsedantul deceniu. Acest ciclu al abuzului de putere prin lege este o realitate pe care nu o putem ignora în contextul deciziilor actuale ale CCR.
Una dintre cele mai mari probleme ale noțiunii de „delict de opinie” este relativitatea sa. Ceea ce astăzi este considerat o opinie periculoasă, mâine poate fi norma, și invers. O persoană care astăzi se pronunță împotriva Uniunii Europene sau condamnă acțiuni militare ale unui stat care masacrează populația civilă ar putea fi considerată „vinovată” de un delict de opinie. Într-o altă situație, o altă Putere ar putea sancționa exprimarea unei afecțiuni prea mari pentru NATO sau a unei preferințe pentru arta clasică în detrimentul celei moderne. Această volatilitate și subiectivitate a normelor de judecare a opiniilor nu face decât să evidențieze pericolul inerent al unei astfel de abordări.
Libertatea de exprimare este un drept fundamental într-o societate democratică și pluralistă. Dacă acest drept este restrâns pe baza unor criterii variabile, societatea riscă să cadă într-o formă subtilă de totalitarism, unde doar anumite opinii sunt tolerate. Este esențial ca opiniile, chiar și cele nepopulare sau controversate, să fie protejate, atâta timp cât nu incită direct la violență sau la încălcarea ordinii publice.
O altă dimensiune importantă a discuției este extinderea acestui concept de „delict de opinie” și asupra cetățenilor de rând. Dacă un candidat poate fi exclus din cursa electorală pentru exprimarea unor opinii controversate, de ce nu ar putea și un cetățean să fie privat de dreptul său de vot pe baza acelorași criterii? Constituția României garantează dreptul la vot tuturor cetățenilor, dar dacă opiniile devin o cauză de excludere, democrația însăși este subminată.
De-a lungul istoriei, dreptul de vot a fost adesea restrâns pe criterii arbitrare, fie că vorbim despre criterii de gen, rasă, statut social sau educațional. Într-o democrație modernă, dreptul la vot este unul sacrosanct, și nu ar trebui să fie condiționat de opiniile politice ale cetățenilor. Însă odată ce CCR sau alte instituții își arogă dreptul de a decide cine are dreptul de a participa la procesul democratic pe baza opiniei, o asemenea măsură poate deschide ușa către abuzuri majore.
Problema fundamentală este miza reală a unei astfel de decizii a CCR. Nu este vorba doar despre excluderea unui candidat sau sancționarea unei opinii politice izolate. Miza este însăși natura democrației și a libertății de exprimare într-o societate modernă. Dacă opinia politică devine criteriu pentru excluderea din procesul electoral sau pentru pierderea drepturilor cetățenești, atunci democrația este pusă în pericol.
O societate liberă și democratică trebuie să fie capabilă să tolereze opinii diverse, inclusiv pe cele care pun sub semnul întrebării ordinea stabilită. În momentul în care orice opinie divergentă este considerată un pericol și sancționată ca atare, ne îndreptăm către o societate în care libertatea individuală este doar o iluzie, iar puterea politică își poate impune voința fără opoziție. Dreptul de a gândi și de a vorbi liber este esențial pentru supraviețuirea democrației.
După logica CCR, cetățenii care au ieșit în stradă în 1989 trebuie pedepsiți întrucât s-au pronunțat pe față împotriva prevederilor Constituției RSR.
