Mă despart greu de unele cărți, pe care le citesc pe îndelete, zăbovind mai mult la acele capitole care mă interesează prin tipul de informație, prin noutatea, ineditul acesteia, și prin ideile dezvoltate, prin comentarii.
Foarte interesant, astfel, în lucrarea lui Andrei Oișteanu „Moravuri și năravuri”, este eseul din final, intitulat „Delictul de bibliocid. Scurt istoric”. Bibliocid se pare că este un termen folosit pentru prima oară de Oișteanu, e o invenție lexicală care-i aparține. Dar realitatea exprimată, distrugerea cărților, este una veche de când lumea, în istorie existând multe episoade când, numai auzind cuvântul cultură, unii au scos pistolul, alții canistra de benzină, după cum spune autorul. „În orice caz, arderea cărților în piața publică este unul dintre cele mai sinistre simboluri ale dogmatismului”. Autorul susține că prototipul tiranului bibliofob a fost Califul Omar, cel care, în anul 642, a cucerit Egiptul și, ajuns în fața măreții Biblioteci a Alexandriei, și-a zis în barbă: „Dacă toate aceste cărți conțin aceeași doctrină ca în Coran, atunci sunt de prisos și trebuie distruse. Dacă ele conțin altă doctrină decât în Coran, atunci sunt dăunătoare și trebuie distruse”. Urmarea acestei concluzii logice (chiar dacă premisele sunt false) a fost incendierea unui imens tezaur de înțelepciune a omenirii, cuprins în 700.000 de cărți (papirusuri).
Și nu cred că știți la ce îi fuge gândul lui Andrei Oișteanu, rememorând acel tragic moment din istorie! Ei bine, el încearcă să-și imagineaze ce s-ar fi întâmplat cu umanitatea, cum s-ar fi dezvoltat și cum ar fi arătat ea astăzi, dacă Omar și-ar fi pus soldații să citească volumele Bibliotecii din Alexandria, sau măcar să le lase acolo și să nu le ardă. Ce utopie, veți zice, și pe bună dreptate, pentru că, în istoria omenirii, astfel de crime s-au tot repetat, locul demonilor din mitologie, care furau și dădeau foc la scrierile sacre, a fost luat de tot felul de siniștri piromani. În orice regim totalitar, libertatea gândirii și a expresiei era interzisă. Despoții au urât intelectualii, pentru că ei puteau să-și folosească rațiunea și pentru că scriau cărți, care erau socotite periculoase. Și în toate timpurile, prețul libertății sprituale a fost unul foarte mare, plătit cu viața, cu arderea pe rug, cu temniță pe viață, cu interdicții, cu exilul. Andrei Oișteanu reproduce vorbele avertizatoare ale poetului Heinrich Heine, din 1820, care sunau așa: „Când sunt arse cărțile, le urmează oamenii”, ceea ce au și făcut naziștii care, înainte de a construi lagăre cu uriașe crematorii, au ars cărțile evreilor și pe cele socotite decadente în piețele publice.
În bezmeticul secol XX au fost însă mai multe cazuri de bibliocid, unele care întrec orice închipuire, și aici autorul „Moravurilor și năravurilor” istorisește cum intelectuali de mare calibru, dar niște bieți oameni sub vremi și ei, au fost nevoiți să-și ardă cărțile și colecțiile de publicații, așa cum a făcut filosoful Rădulescu Motru, lăsat de comuniști, în 1948, fără niciun mijloc de trai. I-au tăiat pensia, și savantul a îndurat foamea și frigul, și-a vândut cărțile, iar pe cele rămase le-a pus pe foc, odată cu numeroasele periodice, ca să se încălzească.
Numai că „manuscrisele nu ard” („Maestrul și Margareta”) și cărțile se multiplică, sunt traduse în multe limbi, circulă și supraviețuiesc „atât cărturarului care le scrie, dar și dictatorului care le arde”. Sublimă victorie!
