Ziua lui Bănică
Pe 11 noiembrie 1933 s-a născut la Călăraşi îndrăgitul actor Ştefan Bănică. RRA i-a acordat miercuri un spaţiu special în radioprogramul matinal, încheiat cu difuzarea uneia dintre cele mai frumoase melodii din repertoriul său: „Îmi acordaţi un dans?” Este de fapt o adaptare/ prelucrare a piesei lui Salvatore Adamo „Vous permettez, monsieur?”, lansată în 1964 şi „românizată” în 1967.
Dilema noastră
Am ascultat cu încântare vocea de acum 56 de ani, dar am rămas nelămurit de finalul textului, aşa cum îl transmitea spre noi actorul-solist: „Şi deja-i ticsit localul,/ Doar ei doi sânt în tot balul”. Am mers către Google, care ne arată pretutindeni acelaşi text, reprodus după ureche, adică fără semne diacritice, virgule (doar trei am numărat), cratime, linii de dialog şi cu sintagme bizare („Primul sine păşeşte grăbit” ş.a.). Textierul, Saşa Georgescu, are la activ o sumedenie de reuşite, între care şi versurile „Liceenilor” (Ani de liceu).
Aşa da!
Imaginăm varianta corectă a cuvintelor şlagărului din 1967:
Îmi acordaţi un dans?
Astă-seară, la opt, este bal:/ Dans, antren şi doar trei lei biletul./ Minunat, asortat e bufetul/ Şi-au adus două-orchestre-n local.// Este-un fum şi o harababură/ Şi-un miros de velur şi liliac –/ Vine ora când trec la atac/ Cavalerii de mare-anvergură:/ – Vă rog să-mi acordaţi,/ Domnişoară, dansu-acesta!/ Hai, nu faceţi pe modesta!/ Dacă vrei, mi-nchei şi vesta./ Vă rog să-mi acordaţi/ Doar un dans, numai o dată./ Eu ştiu să mă port cu-o fată./ Observaţi: am şi cravată.// Într-un colţ stau băieţii ca sfinţii;/ Nu-ndrăznesc să-ntreprindă nimic./ Că sânt fete frumoase, nu zic,/ Daʼ-s venite la bal cu părinţii…/ – Vă rog să-mi acordaţi/ Dreptul să vă invit fata./ Un tango, vă jur, şi gata:/ O aduc ʼnapoi la tata./ Vă rog să-mi acordaţi/ Pentru dans o învoire:/ Trei minute păsuire./ Observaţi: sunt om subţire.// Un mac(h)ist* e netuns de-astă vară,/ Dovedind că Darwin n-a greşit./ Prin mulţime păşeşte grăbit,/ Cu un aer ce te înfioară:/ – Îmi acordaţi un dans?/ Te poftesc să nu faci nazuri,/ C-ai putea să ai necazuri/ (Mai cunosc eu nişte cazuri)./ Îmi acordaţi un dans?/ Că din fragedă pruncie/ Eu sânt iute la mânie./ Te previn, ca să se ştie.// Luând curaj, după-un ceas de tăcere,/ Un băiat trist şi însingurat/ De o fată s-a apropiat/ Şi, timid, primul dans el îi cere:/ – Vă rog să-mi acordaţi…/ Vreau să zic că eu… adică…/ Aş dansa, vedeţi, dar… şi… că…/ Nu-ndrăznesc, fiindcă mi-e frică./ Vă rog să-mi acordaţi…// Şi orchestra dă semnalul./ Şi deşi-i ticsit localul,/ Doar ei doi sânt în tot balul.
O explicaţie
Este limpede că în penultimul vers (şi, din păcate, şi în interpretarea lui Ştefan Bănică) nu are ce căuta adverbul „deja”. În textul lui Saşa Georgescu este sigur conjuncţia concesivă „deşi”.
*Machist = adept al concepţiei că bărbatul domină social femeia (cf. DEX)
