Aș minți dacă aș spune că sunt uimită de circul mediatic pe care-l vedem de fiecare dată când se stinge din viață, în împrejurări mai puțin obișnuite, o persoană publică, așa cum s-a întâmplat acum cu jurnalista de televiziune Cristina Țopescu. Nu, uimită nu sunt, doar dezgustată la maximum de felul în care se scormonește prin viața unui om, fără pic de bun-simț, de minimă decență. Și mă oripilează și penibilele panseuri ale unora, stupidele filosofări pe marginea condiței umane, a sentimentelor, a singurătății, etc., datul cu părerea, neapărat moralizator, despre ce ar fi trebuit să facă semenii, colegii, prietenii, rudele, societatea.
Sunt formulate reproșuri, se fac dezvăluiri, se mimează revolte, se dau sfaturi pentru viitor ș.a.m.d. De regulă, marile dureri sunt mute, așa cum spune o cunoscută maximă și un vers dintr-un mare poet romantic francez. Iar atunci când sunt exprimate, totuși, ieșind din împietrirea suferinței, există o măsură, o pudoare, un bun-simț, un self-respect care te oprește să te dai ieftin în spectacol. Cei care se reped să cuvânte neapărat, și fără să-i întrebe nimeni, după un eveniment tragic, sunt amatori de teatru prost, exhibiționiști, indivizi la care se vede de departe, cu ochiul liber, ipocrizia cea mai crasă, mahalaua sufletească în care se scaldă. Cui și la ce folosește, în cazul morții cuiva, scoaterea la iveală a unor lucruri care țineau de viața personală a dispărutului, chiar de intimitatea acestuia?
Fiecare îşi face viaţa cum vrea, cum îi este mai bine. Aici nu există reţete universale, normele impuse artificial nu funcționează, așa că niciodată nu am înțeles curiozitatea excesivă a unor oameni, felul în care îi judecă pe alții, crezând că au acest drept. E un fel de antropofagie modernă, când toţi se reped să smulgă bucăţi din viaţa ta, să te toace mărunt prin necontenită bârfă, să te hăcuiască şi să te înfulece. Get a life !, au americanii o expresie, bună de aruncat în faţă celor incapabili să-și trăiască propria viață. Pentru că povestea asta cu trăitul de-adevăratelea, cu autenticitatea, nu este deloc una simplă. Sunt mulți cei care se complac în automistificare, crezând, de pildă, dacă sunt foarte activi pe rețelele de socializare, că au nu știu câți prieteni. Ce iluzie caraghioasă și periculoasă, totodată! Pentru că te face să confunzi lucrurile, să pierzi simțul realității. Tot mai atrofiate sunt câteva simțuri în vremurile noastre, asta observ și mă întristez.
Bunul-simț, de pildă, e în mare deficit, de parcă nu ne-ar ajunge cel din economie! S-au înmulțit peste măsură cei cu obraz de toval, cei vicleni și fără scrupule, profitorii de joasă speță. Îi găsești la orice nivel în societate, unde nu fac altceva decât să infesteze locul și să comită abuzuri. Sunt tot soiul de șefi și șefuleți (că asta-i mare boală la români, să aibă funcție) incompetenți, leneși, dar șmecheri și ariviști, care au ajuns pe pozițiile acelea prin pile, având pe cineva, undeva. Au spatele asigurat, cum se spune, și se poartă, în instituții publice, de parcă ar fi pe moșia lor, instaurând bunul-plac, comportamentul discreționar. Pentru că pot!, nu-i așa?
În fine, sunt multe defecte umane, și față de unele am o oarecare înțelegere, fiindcă niciunul dintre noi nu este fără pată și prihană, dar lipsa bunului-simț mi se pare o cumplită infirmitate. De citit sau recitit, de către cei interesați, Al. Paleologu cu „Bunul-simț ca paradox”, un mereu seducător eseu, plin de sclipitoare idei și de adevăr.
