Încă vorbim cu patos și îndreptățire despre colonialism și neocolonialism. Decolonizarea este încă o țintă a multor țări. Și o țară ca a noastră are suficiente motive pentru a reclama agresiunea neocolonialismului mascat uneori sub varii chipuri democratice.
Marile muzee ale lumii îmi par a fi și o istorie a colonialismului. La Sankt Petersburg și Moscova, Paris și Londra, Berlin și München, Haga și Rotterdam, Roma sau Milano, Viena, Lisabona, Madrid sau Barcelona găsești mereu capodopere obținute prin jaf din teritorii care, într-un fel sau altul, au avut statutul de colonii. Nivelul de trai și calitatea vieții din unele țări recunoscute ca fiind prospere își au sursele și în varii forme de colonialism și neocolonialism.
Din păcate, discutăm mai puțin despre decolonizarea spiritului. Filosofi precum Socrate, Descartes, Hume, Kant sau Nietzsche, scriitori aidoma lui Shakespeare, Goethe, Dostoievski, Hugo, Cervantes, Beecher Stowe sau Marquez, un Mahatma Gandhi, Martin Luther King sau un Nelson Mandela au fost mari decolonizatori ai spiritului. Ultimii doi, privind rasismul ca pe un colonialism spiritual, au avut atitudini emblematice din perspectiva decolonizării.
În discursul contemporan al decolonizării spiritului, opinia publică începe să joace rolul de vedetă. După ce intervenția doldora de exces de zel (și rasism?) a unui polițist american s-a soldat cu decesul lui George Floyd, opinia publică – nu doar cea din SUA – a aruncat pe jarul judecății nu doar noile forme de manifestare rasistă, ci și aroganța exacerbată a forțelor de ordine (de peste tot). Sunt dărâmate simboluri (statui, cărți, filme premiate cu Oscar, denumiri de străzi/ localități etc.), departamente de poliție sunt desființate, mulți politicieni cad spectaculos în sondaje. George Floyd, care nu a fost chiar ușă de biserică (are trecut infracțional, și-a părăsit familia) a devenit erou. Mesajul opiniei publice ne trimite însă, îndreptățit, într-un registru în care trebuie să privim VIAȚA ca pe o valoare sacră. Numai Dumnezeu și legiuitorul (acolo unde există pedeapsa cu moartea) pot decide asupra vieții unui om.
În „Conjecturi și infirmări. Creșterea cunoașterii” (București, Editura Trei, 2002, p. 446) , Karl Popper, un alt decolonizator de spirite, destructurează nuanțat prejudecăți precum mitul opiniei publice. Este vizat mai ales mitul clasic Vox populi, vox dei, cel care atribuie vocii poporului un fel de autoritate definitivă şi de înţelepciune nemărginită. „Echivalentul modern al acestui mit, zice Popper, este credinţa în corectitudinea absolută a judecăţii acelei figuri mitice numită «omul de pe stradă», a votului său şi a vocii sale”. Există, totuși, în acest mit și ceva adevăr? Da, și acesta ar putea fi înfățișat astfel, conchide Popper: „În ciuda informaţiilor limitate de care dispun, mulţi oameni simpli sunt deseori mai înţelepţi decât guvernanţii lor; şi dacă nu mai înţelepţi, atunci cel puţin animaţi de intenţii mai bune şi mai generoase”.
Renunțându-se (în mare măsură) la colonizarea clasică de teritorii, opresorii contemporani de toate nuanțele (state, organizații, instituții, indivizi) promovează deșănțat neocolonialismul spiritual, cu rasismul ca vedetă, deși vor să fie percepuți ca entități care ființează venerând Biblia, Coranul etc. Isus – cunoscut în religia islamului ca ʿĪsā Ibn Maryam, unul dintre trimișii lui Dumnezeu – este deosebit de important atât pentru creștini, cât și pentru musulmani. EL a stabilit norma, atunci când le-a spus discipolilor: „Toţi sunteţi fraţi” (Matei;23:8). EL s-a rugat ca discipolii lui să fie uniţi şi să fie „făcuţi perfecţi în unitate”, nu divizaţi sau segregaţi. (Ioan; 17:20-23; 1 Corinteni;1:10) Pioși în teorie, unii, animați de sentimente și interese de peșteră (dacă nu cumva îi jignim pe peșteriști) devin însă niște monștri ai spiritului. Avem mare nevoie de decolonizatori ai spiritelor.
