Dintotdeauna s-au aflat lângă noi. Apropiate sau, după caz, ceva mai distante, dar au fost. Și au rămas. Acolo. Lângă. Noi. Mame și bunici, surori și fiice, mătuși și nepoate, prietene ori logodnice, simple colege de muncă sau adevărate tovarășe de viață, soacre -ei bine, da, și soacre – mereu ne-au fost alături când am avut nevoie. Ca să fim puțin răi, uneori chiar și când n-am avut nevoie. Numai că, de regulă, am avut. Ne-au fost alături și când am căzut, și când ne-am ridicat, și când nu am vrut să mergem mai departe, și când, dimpotrivă, am mers prea departe. Gata să ne șteargă genunchii însângerați și lacrimile de pe obraji. Să ne oblojească rănile sufletului. Să ne pună mâna pe frunte și să ne întindă umărul în care să găsim sprijin. Să ne spună un cuvânt moale precum un pansament.
Ori – din nou răi, hehehe, răi, răi, răi! – să bage și mai adânc cuțitul în rană: „Doar ți-am zis să nu…”. Așa e, ne-au zis. Mereu ne zic câte ceva. Iar noi nu ascultăm întotdeauna. Ba, mai și ridicăm vocea. Uneori – urât, abject – și palma. Ne ridicăm de la masă, trântind, ofensați, vorbe și gesturi, farfurii și uși, de parcă ele sunt de vină, nu noi. Și, ca să o spunem până la capăt, n-am știut și nici nu vrem să știm cum să le întoarcem favorul. Da, da! Nu, nu, refuzăm să le fim alături de câte ori au, la rândul lor, nevoie de noi. Fie și pentru lucruri mărunte, mărunte pentru noi, dar atât de importante pentru ele. Nimicuri (nimicuri !?) ca probatul unei rochii. Până la urmă, ce este să pierzi o oră, două, trei, în pragul unei cabine de probă doar pentru a spune „parcă nu cade așa bine la spate”?
Băieți buni, promitem și ne juruim pentru ca în final – băieți răi – să nu ne ținem de cuvânt. Că, deh, așa suntem noi: mai o berică, mai un meci, mai o șuetă, mai o… mai o. Înțelegeți bine. Au înțeles și ele, cum Doamne să nu înțeleagă? Și de cele mai multe ori ne-au iertat. Iar noi, ușurați, fuga să păcătuim din nou! Mai o berică, mai…o… Dar gata! Astăzi este ziua aceea din an în care ne putem spăla toate păcatele. Ziua în care ne comportăm frumos, lăsând la o parte orice altceva. Cumpărăm flori, poate și un cadou – cu ieșitul în oraș scăpăm mai ieftin, așa ca, de pandemie – și, cu un zâmbet larg, spunem: „La mulți ani de Ziua Femeii”. Păi, de asta și există 8 martie: ca să putem face liniștiți prostii acasă, pe stradă și la birou în restul celor 364 de zile ale anului.
