De pe podiumul de prezentare, in sala de operatii

– Cum a fost in lumea modelling-ului si de ce te-ai reorientat spre medicina?
– Acum 11 ani vedeam altfel lucrurile. Era si firesc, tânara fiind, in clasa a X-a, ma incânta sa fiu pe podium. Astfel am ajuns la o agentie de modele unde am activat timp de 3 ani. Am facut mai mult prezentari la show-room-uri si actiuni de promovare. Mi-a placut la vremea respectiva. Apoi am avut de ales intre modelling, care nu este chiar o cale de succes, acolo unde doar putine fete reusesc, sau sa ma apuc de invatat serios. Si asta am facut. M-am apucat serios de invatat pentru admiterea la medicina. Asta s-a intâmplat la inceputul clasei a XI-a. A fost ok, admiterea…

– Cum a fost in facultate ?
– Anii de facultate n-au fost chiar usori, pentru ca fiecare treapta este greu de trecut. Au fost multe momente memorabile, dar cele mai crunte au fost cele din perioada sesiunilor, când mai dai din râs in plâns si invers. Au fost si restante, asta ca sa simti ca ai trecut prin facultate. Noi râdeam spunând ca de fapt aprofundam materia.

– Si dupa?
– Dupa ce am terminat facultatea am dat examenul de rezidentiat, in noiembrie 2014, iar din ianuarie 2015 am intrat direct in serviciu la spitalul IRO din Iasi (Institutul Regional de Oncologie), la chirurgie generala oncologica.

– Esti medic chirurg oncolog rezident. Tu operezi?
– Ca rezident, noi asistam medicul principal. Nu operezi tu in sine pentru ca nu ai responsabilitatea pentru pacientul respectiv.

– Ai asistat la multe operatii?
– Câte trei pe zi, timp de un an si jumatate de practica. La inceput a fost foarte greu. E chiar deprimant. Dar când realizezi ca boala asta e in floare si trebuie ca cineva sa rezolve problema asta, ajungi sa iti placa si sa fii foarte tare, sa fii rezistent psihic.

– De fapt, ce face rezidentul in timpul operatiei?
– Medicul principal este cel care ia deciziile chirurgicale, iar rezidentul il ajuta sa ii arate câmpul operator, sa-i arate bine tumora care ar trebui sa o scoata. Si depinde si ce te lasa sa faci, ca doar esti informat si pregatit: trebuie sa mai tai, sa faci o disectie, sa faci o ligatura… ce-ti spune medicul, aia faci. Si inveti.

– Ai participat la multe operatii. Au fost cazuri in care au fost reusite sau nu?
– Toate operatiile sunt reusite. Din punct de vedere chirurgical este o operatie reusita pentru ca se extirpa tumora din organism. Probleme sunt la evolutia post-operatorie. Depinde de la individ la individ, pentru ca pot aparea complicatii si trebuie sa-l ajuti cât poti. Am avut situatii in care pacientii operati de echipa din care faceam parte au avut complicatii. Unii au supravietuit, altii nu…

– Ce sentimente te incearca intr-o astfel de situatie?
– Atunci când pierzi un pacient e o senzatie de tristete profunda, pentru ca noi dam tot ce putem si, uneori, ne dam seama ca nu tine decât de Cel de sus. Pentru ca noi nu suntem Dumnezeu.

– Sunt grele operatiile?
– Sunt, dar depinde de la caz la caz, pentru ca exista riscul sa apara complicatii. Pot dura de la doua la sase ore sau chiar mai lungi. Sunt operatii care pot dura si 10-12 ore. Nu am participat la operatii de lunga durata pentru ca am ramas insarcinata si nu as fi facut fata. Au asistat insa colegii mei.

– E lunga o zi de lucru pentru un chirurg oncolog?
– De dimineata de la ora 7.00 ne prezentam la serviciu. La 7.30-8.45 este raportul, iar de la ora 8.00 intram in operatie pâna la ora 14.00-15.00, dupa care incepem treaba de rezident in România. Adica paperwork. Toate formalitatile, toate foile de observatii…asa ca terminam la 16.00, 17.00, uneori chiar si la 18.00, desi programul este de la 7.00 la 14.00.

– Din punct de vedere al remuneratiei, cum e?
– Sincer, nu sunt multumita. Se poate mult mai bine, pentru ca avem garzi neplatite…

– In aceste conditii, cum vezi viitorul?
– M-am gândit serios la problema asta si iau in calcul si plecarea in strainatate. Am o familie si cheltuielile sunt mult mai mari. Toti avem rate la banci, toti vrem o locuinta… Povestea e aceeasi pentru toata lumea. Sa nu credeti ca facem exceptie. Si daca poti sa mergi la mai bine, de ce sa nu o faci?

– Chiar daca aceasta situatie nu este una prea roz, ai totusi si satisfactii?
– Sigur sunt si satisfactii. Atunci când vezi o persoana bolnava de cancer si pe care o ajuti sa isi revina. Când ajung acasa dupa o zi de munca, in primul rând ma simt obosita. Lasând gluma la o parte, ma simt implinita pentru ca am facut ceva bun pentru un pacient. Ce poate fi mai minunat decât sa ajuti oamenii, sa le dai speranta si sa le salvezi viata?

– Ce ne poti spune despre familia ta?
– Acum sunt in concediu postnatal pentru ca am o fiica de 7 luni. Sotul meu, Bogdan, este topit dupa cea mica si ne iubeste pe amândoua la fel de mult. Asa simt eu si asa spune si el. Bogdan lucreaza in Franta si de aceea ne gândim la varianta de a pleca acolo. Daca ar fi sa plecam, ne-ar fi dor de restul familiei, pentru ca ei sunt cei care ne sustin si moral, si financiar, si…tot. Chiar daca vom locui in alta tara, pentru mine, „acasa” va fi mereu aici. Iar dupa o perioada, sigur ne vom intoarce acasa.