De o sută de ani, „Limba noastră” şi autorul ei

Se numeşte Alexie Mateevici (16 mart. 1888, Căinari, jud. Tighina, Republica Moldova – 13 aug. 1917, Chişinău), fiu de preot, devenit şi el slujitor al Domnului (preot militar). S-a declarat nemulţumit de poezia lui Gh. Sion (1822-1892), în linia lui George Călinescu („Vestita lui Limba românească e rizibilă”), considerând că momentul premergător României Mari are nevoie de un alt manifest liric.

(Părerea noastră este că şi poezia lui Gh. Sion are calităţi care o fac utilă în menţinerea ideii de naţiune, iar finalul este profund mobilizator: „Vorbiţi, scrieţi româneşte,/Pentru Dumnezeu!” În varianta originală, primul vers este puţin diferit: „O, vorbiţi, scriţi româneşte”, în acord cu obişnuinţele lingvistice ale secolului al XIX-lea.)

Prilejul i-a fost oferit de congresul învăţătorilor basarabeni, în deschiderea căruia, la 18 iunie 1917, Al. Mateevici şi-a citit poezia „Limba noastră”, spre satisfacţia unanimă a ascultătorilor. La 29 de ani însă, autorul moare de tifos exantematic, contractat pe frontul de la Mărăşeşti.

Acelaşi George Călinescu va scrie în „Istoria…” sa că versurile basarabeanului conţin „imagini superioare de mare poezie”. Actualmente, textul este suportul imnului de stat al Republicii Moldova.

Care este varianta corectă a poeziei?

Din păcate, textul lui Al. Mateevici este reprodus în antologii, manuale, istorii literare, lucrări de muzică corală (fără a mai vorbi de internet) distorsionat în primul rând sub raportul punctuaţiei.

Însuşi George Călinescu îl transcrie într-o ordine stabilită de el (strofele 8, 4, 3, 5, 6), fără a semnala aceasta şi fără a pune necesarele virgule, iar în alte lucrări apar deformări de cuvinte („Rai de fulgere”, în loc de „Roi…”) ori hipercorectitudini („Pe care-o plâng şi-o cântă”, în loc de „Care-o plâng şi care-o cântă”; lipsa lui pe este semn de limbaj popular şi nu constituie o greşeală) etc.

„Limba noastră-i o comoară/În adâncuri înfundată,/Un şirag de piatră rară/Pe moşie revărsată.//

Limba noastră-i foc ce arde/Într-un neam, ce fără veste/S-a trezit din somn de moarte,/Ca viteazul din poveste.//

Limba noastră-i numai cântec,/Doina dorurilor noastre,/Roi de fulgere, ce spintec/Nouri negri, zări albastre.//

Limba noastră-i graiul pâinii,/Când de vânt se mişcă vara;/În rostirea ei, bătrânii/Cu sudori sfinţit-au ţara.//

Limba noastră-i frunza verde,/Zbuciumul din codrii veşnici,/Nistrul lin, ce-n valuri pierde/Ai luceferilor sfeşnici.//

Limba noastră-s vechi izvoade,/Povestiri din alte vremuri;/Și cetindu-le-nşirate,/Te-nfiori adânc şi tremuri.//

Limba noastră îi aleasă/Să ridice slavă-n ceruri,/Să ne spuie-n hram ş-acasă/Veşnicele adevăruri.//

Limba noastră-i limbă sfântă,/Limba vechilor cazanii,/Care-o plâng şi care-o cântă/Pe la vatra lor ţăranii.//

Înviaţi-vă dar graiul,/Ruginit de multă vreme,/Ștergeţi slinul, mucegaiul/Al uitării-n care geme.//

Strângeţi piatra lucitoare,/Ce din soare se aprinde,/Şi-ţi avea în revărsare/Un potop nou de cuvinte.//

Nu veţi plânge-atunci amarnic/Că vi-i limba prea săracă,/Şi-ţi vedea cât e de darnic/Graiul ţării noastre dragă.//

Răsări-va o comoară/În adâncuri înfundată,/Un şirag de piatră rară/Pe moşie revărsată.”

Omagiul adecvat la centenar este transcrierea corectă a textului. Ne-am folosit de ediţia Petre V. Haneş (1926), pusă la dispoziţie de Elena Aparu (fiica învăţătorului Alexandru Aparu, din Găiceana, Bacău), descendentă din familia poetului.