Într-un colț uitat al istoriei fotbalului, două nume au fost purtate de valurile războiului, ale captivului și ale destinului: Mihaly Nagymarosi și Ioan Zörgő. De la strălucirea arenelor internaționale, acești fotbaliști maghiari au ajuns să joace pentru Textila Buhuși, o echipă dintr-un mic oraș moldovenesc. Povestea lor este un amestec de perseverență, adaptare și speranță, care transcende granițele timpului și locului.
De la glorie internațională la captivitate
În 1939, la doar 20 de ani, Mihaly Nagymarosi a fost convocat în echipa Europei pentru un meci celebru pe stadionul Wembley, împotriva Angliei. Era o promisiune a măreției sportive, un talent care putea rivaliza cu cei mai mari fotbaliști ai vremii. Dar războiul a schimbat totul. În 1944, atât el, cât și Ioan Zörgő, un tehnician desăvârșit al echipei Törekvés, au fost capturați de Armata Roșie și internați într-un lagăr de prizonieri la Focșani, scrie GSP.
Drumul spre Buhuși
După eliberarea din lagăr în 1945, Nagymarosi și Zörgő nu s-au întors la Budapesta. Au ajuns, în schimb, la Buhuși, unde au fost angajați ca muncitori în atelierul de mecanică al fabricii Textila. Acolo, și-au găsit locul și pe terenul de fotbal, reprezentând echipa locală. Alegerea lor a fost simplă: în România, condițiile de trai erau mai bune decât în Ungaria devastată de război.
Un impact neașteptat
Prezența lor la Textila Buhuși a stârnit o curiozitate enormă. Ziarele românești și maghiare au relatat despre „dispariția” lor, iar investigațiile au confirmat că cei doi foști internaționali evoluau acum în Moldova. Deși statutul lor de jucători era încă neclar, Federația Română de Fotbal a respectat convențiile româno-maghiare, permițându-le să joace temporar.
Pe teren, Nagymarosi a impresionat prin eleganță și tehnică, iar Zörgő a demonstrat de ce era considerat unul dintre cei mai talentați jucători maghiari. Cu toate acestea, echipa Textila nu putea egala măreția formațiilor internaționale din care făcuseră parte cei doi.
Mihaly Nagymarosi, deși marcat de experiențele traumatizante din lagăr, a demonstrat o remarcabilă capacitate de revenire și adaptare, reușind să se ridice rapid la cel mai înalt nivel al fotbalului maghiar.
Întors la Újpest, a captat imediat atenția publicului și a antrenorilor prin eleganța și tehnica sa, chiar dacă venea după un an de detenție. În aprilie 1946, la doar câteva luni de la eliberare, era convocat din nou la echipa națională a Ungariei, confirmând statutul său de jucător de clasă.
Al doilea său meci pentru națională, disputat împotriva Austriei, a venit la patru ani distanță de debutul său împotriva Germaniei, în 1942. Această continuitate, întreruptă brutal de război, reflectă perseverența și valoarea sa pe teren.
Tot în aprilie 1946, Nagymarosi a făcut o vizită memorabilă la București alături de echipa sa de club, Újpest, pentru a participa la turneul de Paști. Alături de formații prestigioase precum CFR (Rapid), Ciocanul și Lokomotiv Sofia, prezența sa a fost un prilej de admirație pentru microbiștii români, care îl știau deja de la Textila Buhuși. De-a lungul anilor, Nagymarosi a devenit un simbol al rezilienței și talentului, capabil să strălucească chiar și în cele mai dificile circumstanțe.
Un moment special în cariera sa internațională a fost meciul România-Ungaria din octombrie 1947, disputat la București, în cadrul Cupei Balcanice. Nagymarosi a fost titular și a contribuit la victoria echipei sale cu 3-0. După meci, în paginile „Sportului popular”, declarațiile sale au rămas memorabile: „Scorul e prea mare. Dar am fost mai buni. Mi-au plăcut: Petschovski, Darok, Marinescu şi Marian”. Prin aceste cuvinte, Nagymarosi și-a arătat fair-play-ul și respectul pentru adversari, subliniind totodată înțelegerea profundă a jocului și capacitatea de a recunoaște talentul dincolo de granițe.
O parte din povestea celor doi fotbaliști maghiari a fost relatată în 2016, de ziarul nostru, sub semnătura lui Ion Fercu: Ungurul magician care a jucat la Textila Buhusi, in nationala Ungariei si pe Wembley .
