De la vorbe la fapte, încă un protocol

Condamnasem deja, în mintea mea, faptul că autoritățile nu au dat atenția cuvenită zilei conștientizării problemelor cu care se confruntă familiile copiilor cu afecțiuni din spectrul autist. Am aflat, apoi, că statul va deconta costul terapiilor de care au nevoie acești copii, cost care depășește o mie de euro pe lună.

E un sprijin solicitat de multă vreme și care reprezintă singura șansă de recuperare pentru copiii ai căror părinți au venituri modeste și nu pot acoperi costul procedurilor. Va fi benefic și pentru societate. Privind lucrurile numai din perspectivă economică, merită să investești această sumă dacă vrei să nu ai adulți care trebuie asistați social toată viață.

Dar nu e vorba doar de a aplica o strategie care promite să fie rentabilă, ci de omenie în primul rând. De datoria pe care o are statul față de cetățenii aflați în situații dificile. Contribuția noastră la fondul de sănătate are la bază principiul solidarității.

Plătim o viață, dar sperăm să nu avem nevoie niciodată de servicii medicale sau medico-sociale. Și pentru majoritatea indivizilor, cam așa stau lucrurile. Din banii colectați de stat trebuie să fie sprijiniți semenii mai puțin norocoși. Spre binele lor, al familiei și al comunității. Cu cât sunt ajutați mai devreme cu atât suferința va fi mai scurtă, șansa de integrare mai mare și costurile sociale mai mici.

Dar decontarea terapiilor nu este suficientă. E necesară diagnosticarea precoce, sub doi ani, și instruirea părinților. Și mai trebuie ca acești copii să fie iubiți și ajutați. Unii învățători au în clasă câte doi-trei copii cu cerințe educative speciale, alții nu primesc niciunul sau îi instigă pe părinți să ceară respingerea copilului.

De ce unii pedagogi se descurcă, iar alții nu? Pentru că cei din ultima categorie nu au vocație, nu au pregătire și nu au ce căuta în această profesie. Sper ca măsura anunțată de premier să fie aplicată. Am mai auzit în 2013, apoi și în 2014 că sumele necesare terapiei vor fi decontate.