Sa joci la cel mai inalt nivel este visul oricarui copil care iubeste fotbalul, indiferent de unde este. Iar Liga Campionilor este visul suprem al celui care vrea sa ajunga ca Ronaldo sau Messi. Cand te nasti la Poduri, la cativa kilometri de Moinesti, provii dintr-o familie saraca, nu-ti doresti decat sa ajungi fotbalist, sa castigi bani sa-ti intretii familia. Daca mai prinzi si o Steaua sau Dinamo si cateva meciuri in competitia suprema intercluburi, atunci poti spune ca ti-a pus Dumnezeu mana in cap sau ca ai avut noroc. Petre Grigoras este unul dintre cei norocosi, viata oferindu-i o sansa pe care alti copii poate nu au avut-o. E drept, si el si-a vazut de drumul sau si nu si-a batut joc de ocazia pe care a avut-o.
Bacaul, visul absolventului de scoala profesionala din Moinesti
A inceput sa joace la Avantul Poduri, echipa din sat care se batea pentru a prinde un loc in „judeteana”. Fundasul Petre Grigoras, pentru ca asa a inceput fotbalul, facea in paralel si scoala profesionala din Moinesti. La 17 ani, norocul sau s-a numit nea Lica Postolache. Maistru la Masini Unelte si, in timpul liber, antrenor la echipa fabricii, nea Lica l-a remarcat la un meci in care venise sa urmareasca posibilul adversar de la meciul de baraj pentru promovarea in ajudeteanaa. „Vrei sa vii la Bacau?”, l-a intrebat Postolache pe pustiul firav pe care echipamentul statea ca pe gard. „Normal”, a venit raspunsul prompt. „Atunci, luni te prezinti la fabrica!”
SI luni dimineata portarul l-a anuntat pe maistrul Postolache ca un pusti il asteapta la intrare. L-a luat in primire, l-a cazat la un camin si a fost angajat ca lacatus mecanic la Masini Unelte. „In acea perioada vroiam sa jucam pe terenul Soimii, de la unitatile militare. Era cam greu, deoarece terenul era in incinta unitatii militare. Pana la urma am reusit”, povesteste Lica Postolache despre cum avea Petre Grigoras sa intre in fotbalul mare. „Cand l-am vazut, cam firav, i-am spus ca locul lui nu este de fundas central, asa ca l-am trecut varf. Avea o tehnica buna si a dat o caruta de goluri. Din cand in cand mai faceam cate un amical cu Aripile Bacau, echipa antrenata de regretatul Mircea Nedelcu. Numai ca aMaceaa nu l-a placut de la inceput”.
La 18 ani, lui Grigoras i-a venit timpul sa plece in armata. „M-am rugat de Mircea Nedelcu sa-l ia la Aripile, sa faca armata acasa. Nu a vrut, asa ca am ajuns la Vladimir Buzdugan, comandantul unitatii”. Si asa Grigoras a ajuns la Buzau, dupa care a fost transferat la Bacau, unde se antrena cu Aripile. La inceput a prins mai greu echipa, insa odata intrat in primul „unsprezece” nu a mai fost schimbat. La finalul stagiului militar, Mircea Nedelcu nu l-a mai lasat sa se intoarca la Masini Unelte. „Nici nu vroiam asta, era vorba de viitorul lui, iar Aripile i-au oferit aceasta sansa”, a incheiat Postolache.
Nu vrea Steaua
aPot spune ca este cea mai frumoasa perioada din viata mea”, isi aminteste Grigoras. „Mircea Nedelcu m-a facut sa fiu ceea ce sunt. De la el am invatat fotbalul, cu el am ajuns la Sport Club Bacau”. Dupa patru sezoane petrecute la Aripile, echipa care facea anavetaa intre Divizia B si C, in sezonul 1988-1989 este adus in prima liga de Mircea Nedelcu, devenit antrenor la Sport Club. Echipa pentru care va juca doar un an, Steaua dorindu-l foarte mult pe Grigoras. Povestile spun ca, de fapt, echipa din Ghencea a facut presiuni pentru a-l lua, dorit fiind si de Dinamo. Numai ca presedintele din acea perioada, Corneliu Costinescu, nu confirma. „Pur si simplu l-au vrut si am fost de acord cu transferul. Era sansa lui, mai ales ca Steaua era o echipa mare”, spune Costinescu.
Asa a ajuns in Ghencea, la o formatie care numai cu un an in urma disputase o finala de Cupa Campionilor Europeni. Numai ca mariajul cu echipa militara nu a durat, Grigoras fiind transferat la Farul. In 1992 pleaca in Bulgaria, la Dobrudja Dobrich, dupa numai un an fiind transferat de Levski, campioana tarii vecine. Cu aceasta formatie avea sa evolueze si in cea mai importanta competetie intercluburi, Cupa Campionilor, actuala Liga a Campionilor. „A fost o experinta unica. Este cel mai frumos vis al unui jucator”, povesteste Grigoras.
A revenit in tara, dupa care, la 35 de ani, devine antrenor secund la Farul. Dupa numai un an este numit principal si reuseste sa promoveze cu echipa din Constanta in prima liga. „Ce-ti poti dori la debutul ca antrenor? In primul meu an la Farul am reusit sa promovez”, spune Grigoras, care-si doreste sa ajunga la un club in care stabilitatea financiara sa-l ajute sa-si puna in aplicare planurile ca antrenor. „Am lucrat la echipe mici, unde nu-ti poti propune decat sa faci un fotbal bun. Cum aparea cate un jucator mai valoros, trebuia sa-l vindem. Visez sa prind o echipa care sa poata transfera pe cine vrea si sa pot sa fac un lot care sa-si propuna sa castige campionatul”.
Grigoras nu include Steaua intre preferintele sale. Cel putin pentru moment. „Acum nu vreau la Steaua, chiar daca imi dau un million de euro salariu lunar. E o atmostera in care e greu sa faci performanta”.
Copilul firav plecat din Poduri a ajuns, la 45 de ani, sa fie unul dintre cei mai curtati antrenori din Romania. Asta dupa o cariera frumoasa de fotbalist. Ce-ti poti dori mai mult de la viata?
Catalin Barzaghideanu
