Când ne gândim la Înviere … de fapt la ce ne referim? Vorbim de un concept? Vorbim de o iluzie? Vorbim de o realitate? Vorbim de o credință? Are legătură Învierea lui Hristos cu ”realitatea istorică”? Are legătură Învierea Domnului Hristos cu învierea fiecăruia dintre noi?
Desigur că subiectul a suscitat nenumărate și vii discuții dea lungul vremilor și consider că acestea, chiar și contradictorii, sunt de folos pentru evidențierea adevărului care nu poate fi decât unic. Mi se părea nefiresc să văd în continuare contestatari ai Învierii, dar mai mult mă doare acum când văd tot mai mulți indiferenți față de Înviere. Pare-mi-se un act de trădare față de propria persoană, o ”profundă înțelegere” dar eronată a vieții însăși, a rostului, a sensului …
Din perspectiva celor pentru care aceste zile sunt de sărbătoare, Învierea este o realitate de credință dar și istorică. Dacă am fi vorbit doar de învierea ”de obște”, adică învierea tuturor oamenilor la momentul sfârșitului acestei lumi, am fi putut considera că în religia creștină învierea e un concept, dar realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu în persoana divino-umană Iisus Hristos schimbă în totalitate viața omenirii: cele trei minuni săvârșite de Hristos – învierea fiului văduvei din Nain, învierea fiicei sutașului și învierea lui Lazăr – dovedesc faptul că noi toți suntem parte la această realitate, iar Învierea lui Hristos este garanție a învierii de obște.
În Sfânta și Marea Duminică a Paștilor prăznuim învierea cea aducătoare de viață a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Numim sărbătoarea ”Paști” după cuvântul care, în vechiul grai evreiesc, înseamnă trecere. Observăm succesiv: originea pascală a creației ca trecere a făpturii de la neființă la ființă; evenimentul salvator al ieșirii poporului evreu din robia egipteană, deci o trecere de la robie la libertate; opera mântuirii întregului neam omenesc ca operă pascală în ambele sensuri – trecerea lui Dumnezeu la noi prin Întrupare și trecerea firii umane în viața Dumnezeiască prin îndumnezeirea cea după har.
Am parcurs Săptămâna Patimilor, timp de pocăință, de introspecție, dar și de participare la patimile mântuitoare. Am retrăit momentele în care prevestirile făcute ucenicilor de către Mântuitorul Hristos s-au împlinit: vinderea, arestarea, procesul religios, apoi procesul civil în fața procuratorului roman care reprezenta autoritatea statală, osândirea la moarte, suferințele îndurate, răstignirea, moartea, dar mai cu seamă Învierea.
Am văzut cum Lazăr, cel binecunoscut de iudei a murit dar după patru zile de la așezarea în mormânt ”nazarineanul” vine și îl readuce la viață. De dincolo de piatra mormântului este rechemat la viață de Iisus. Minunea, săvârșită în văzul tuturor, nu a rămas fără ecouri în întreaga Iudee și în capitală. Aceasta este una dintre motivațiile pentru care Cel intrat în Ierusalim călare pe mânzul asinei este primit de popor asemenea unui mare conducător încununat de victorie, mulțimile recunoscând în Iisus pe Mesia cel mult așteptat. Entuziasmul sincer îi sperie pe mai marii poporului evreu care erau îngrijorați de activitatea Mântuitorului în care vedeau o amenințare pentru statutul și autoritatea lor. De aici încolo faptele se derulează rapid, într-o succesiune grabnică pornită din dorința de a-L reduce la tăcere pe ”împăratul iudeilor”.
Trădarea, arestarea, judecata în sinedriu (forul de judecată a poporului evreu), judecata în fața reprezentantului statului (procuratorul Pilat din Pont), confirmarea hotărârii sinedriului prin strigătele ”societății civile” sunt tot atâtea fapte care ne evidențiază ”neputința” dreptății și adevărului. De fapt ni se derulează în fața ochilor scena în care virtutea nu este apreciată, este întâi ignorată, apoi batjocorită și în final eliminată, pentru a lăsa loc liber ipocriziei și preocupării pentru ce vom … și ce vom … .
”Calea , Adevărul și Viața” răstignit pe crucea de pe Golgota este expresia dragostei desăvârșite care toate le suferă, toate le nădăjduiește. Creatorul se pleacă smerit, iar brațele-i părintești cuprind lumea în totalitate … este momentul când ia ființă Biserica lui Hristos.
Întreaga natură participă la acest moment: cerul s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, iar catapeteasma templului s-a rupt în două când Cel răstignit și-a dat duhul în mâinile Tatălui ceresc. Iosif din Arimateea obține acordul lui Pilat pentru a coborî trupul de pe cruce, pe care l-a înfășurat grabnic în giulgiu curat și l-a așezat în mormântul său cel nou, prăvălind o piatră mare peste spațiul de acces. Dar nu a fost singur la acest moment: un alt ucenic tainic al Domnului, Nicodim, participase, împreună cu femeile ce-l însoțeau adesea pe Hristos ”Maria Magdalena și cealaltă Marie” sau după cum precizează Sfântul Evanghelist Luca ”și femeile care veniseră cu El din Galileea mergeau în urmă și au văzut mormântul și cum I-a fost așezat trupul”. Cu alte cuvinte, avem de a face cu o serie de martori direcți ai punerii în mormânt – Iosif, Nicodim, femeile mironosițe – dar și martori indirecți constând în fariseii și soldații care au ”pecetluit piatra și au întărit straja mormântului”, aceștia fiind Martorii punerii în mormânt.
Urmează o zi întreagă, Sâmbăta Mare, marcată de adânca liniște a așezării în mormânt, zi în care întreaga făptură plânge și nădăjduiește, plânge păcatul și neputința noastră și nădăjduiește la Învierea izvorâtă din dragostea nemăsurată a Sfintei Treimi pentru întreaga făptură.
Ziua întâi a săptămânii aduce cu sine Învierea lui Hristos și o serie de martori ai acesteia. În primul rând Sfântul Evanghelist Matei spune că ”s-a făcut cutremur mare și un înger al Domnului, pogorându-se din cer și venind a prăvălit piatra de la ușă și ședea deasupra ei. Și înfățișarea lui era ca a fulgerului și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Și de frica lui s-au cutremurat străjerii și s-au făcut ca niște morți” (Mt. 28, 2-4).
Iată așadar primii Martori ai Învierii, străjerii care s-au dus mai apoi la arhierei să le povestească cele întâmplate, iar aceștia le-au dat arginți din belșug pentru ca soldații să răspândească zvonul conform căruia ucenicii au venit noaptea, pe când ei dormeau, și au furat trupul lui Iisus. Pentru cineva care cunoaște, fie și minimal, cum funcționa armata romană este evident că zvonul era fals deoarece străjerii care nu și-au îndeplinit misiunea ar fi trebuit imediat executați ori faptul că aceștia au fost lăsați în viață e dovada aranjamentului făcut de mai marii evreilor. În plus toți Ucenicii lui Hristos au murit de moarte martirică … cine își dă viața pentru o minciună ticluită chiar de el?
Între timp, foarte de dimineață, câteva femei mironosițe (Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, Salomeea) s-au îndreptat spre mormântul Mântuitorului Hristos cu gândul de a împlini întreaga rânduială funerară, specifică poporului evreu, și să ungă trupul Domnului cu miresmele pregătite. Nu doar că găsesc mormântul gol dar mai sunt întâmpinate de însuși îngerul ce a prăvălit piatra, înger ce le vestește Învierea Domnului, a lui Iisus Nazarineanul – Cel răstignit – și le îndeamnă să-i vestească și pe ucenici.
Pentru a evita neîncrederea sau îndoiala din partea ucenicilor, Maria Magdalena nu le dă direct vestea învierii ci îi determină să vină, să vadă și să se încredințeze: ”L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde L-au pus”. Alergând la mormânt Petru și Ioan se conving că Iisus nu mai era acolo și au găsit giulgiurile așezate distinct la o parte.
Urmează o serie de arătări ale Mântuitorului menite să-i încredințeze pe ucenici, și prin aceștia și pe noi, de adevărul Învierii, cu atât mai mult cu cât această realitate stă la temelia mântuirii noastre. Astfel, se arată întâi curajoaselor femei mironosițe și li se adresează: ”Bucurați-vă!” apoi le îndeamnă ”Nu vă temeți. Mergeți de spuneți fraților Mei să meargă în Galileea și acolo mă vor vedea” (Mt. 28, 9-10). A doua arătare ale loc în aceeași zi, de data aceasta la doi dintre ucenici, Luca și Cleopa, aflați în drum de la Ierusalim către Emaus. În relatarea făcută chiar de unul dintre cei doi, Sfântul Evanghelist Luca, se vorbește inclusiv de vestea Învierii adusă de femeile mironosițe. A treia arătare a lui Iisus Înviat are loc către Sfinții Apostoli tocmai când Luca și Cleopa, întorși din drumul lor, le povesteau cu bucurie cum l-au întâlnit pe Domnul și L-au recunoscut la frângerea pâinii. Intrând prin ușile încuiate, căci ucenicii încă stăteau ascunși de frica iudeilor, le adresează cunoscutul salut ”Pace vouă!”, iar apoi, pentru a-i convinge de realitatea învierii, de faptul că nu au vedenii, i-a invitat să-L pipăie și a mâncat dintr-un pește și dintr-un fagure cu miere. Pentru că Apostolul Toma nu a fost prezent acum, după opt zile Iisus se arată din nou ucenicilor, de această dată fiind prezent și Toma, pentru a-l încredința, prin punerea mâinii în rănile lui Hristos, de o realitate care devine de necontestat: Învierea lui Hristos. Apoi s-a arătat la doar 7 dintre ucenici la Marea Tiberiadei când are loc pescuirea minunată și apoi reașezarea lui Petru în demnitatea de apostol după ce căzuse din această cinste când se lepădase de trei ori de Hristos în noaptea arestării acestuia. O ultimă arătare a avut loc la 40 de zile după Înviere, când S-a Înălțat la cer, în fața Sfinților Apostoli cărora le dăduse ultimele sfaturi cu privire la misiunea lor de a propovădui Evanghelia lui Hristos la toată lumea.
Așadar știrile despre Înviere ”ne vin de la martori oculari. Ei L-au văzut murind, L-au îngropat, L-au plâns, și-au pierdut speranța, s-au lepădat de El când L-au văzut la strâmtorare și apoi, tot ei, L-au văzut înviat, deși nu se mai așteptau la așa ceva. Și când L-au văzut înviat și-au recăpătat curajul, ba chiar au devenit îndrăzneți, au început să-L mărturisească în piețele publice ei care, cu câteva zile înainte, se temeau să spună că Îl cunosc”. (mitropolit Antonie Plămădeală)
Am văzut până acum argumente că Învierea lui Hristos este o realitate și din punct de vedere istoric, dar importanța ei majoră nu este în domeniul istoriei ci este importantă pentru fiecare dintre noi în parte, la nivel personal, dacă vom înțelege și vom accepta, prin credință, realitatea că scopul ei este eliberarea noastră din robia păcatului și a morții. Învierea dovedește că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Întrupat, că învățătura lui poartă pecetea adevărului și ne descoperă cunoașterea cea adevărată și profundă a Vieții.
Ca mărturie în plus, peste veacuri, Bunul Dumnezeu ne-a lăsat o minune care an de an vine să ne confirme realitatea Învierii dar și puțina noastră credință: lumina sfântă ce se coboară în ziua de Paște, la biserica Sfântului Mormânt. Dincolo de contestări, dispute și alte amănunte telurice Lumina Sfântă confirmă cu dragoste dar și mustrător aceeași realitate: Învierea lui Hristos – temeiul învierii noastre. ”Purtăm în noi duhul, harul Celui înviat ca o sămânță, asemenea bobului de grâu care atunci când cade în mormânt, murind, aduce multă roadă, mormântul bobului de grâu – brazda – este noaptea lui de paște” (pr. C-tin Galeriu)
În lumina Învierii să rămânem pentru ca murind păcatului să viem dreptății și să dăm multă roadă. Hristos a Înviat! Adevărat a înviat! Acesta este salutul și mărturisirea noastră de creștini, o mărturisire ce ne umple inimile de bucurie duhovnicească, dar să nu ne amăgim crezând că putem beneficia de toate binefacerile ”mântuirii obiective” venite prin jertfa și învierea Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos fără o implicare totală și asumată în ”mântuirea subiectivă” – înțelegând prin aceasta că mântuirea noastră personală nu este doar un dar sau un act ci un proces mai amplu de dezvoltare duhovnicească, de împreună-lucrare a omului cu harul Duhului Sfânt, până la nivelul în care nu mai lucrăm nimic pentru noi, ci în mod total altruist, lucrăm doar pentru mântuirea aproapelui, regăsind în omul de lângă noi chipul lui Hristos cel Înviat.
”Crucea, ca moarte a lui Iisus, dă morții, prin ea însăși, un alt sfârșit în biruirea morții, făcând din moarte, care pune capăt vieții, moarte care se desființează prin ea însăși, eliberând viața de moarte: Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând” (pr. D-tru Stăniloae)
Pr. Ioan Deacu
