O întrebare-răspuns
Nu e cazul să repetăm date ştiute de toată lumea: limba română este una dintre cele zece limbi romanice; altfel spus, e odrasla limbii-mamă, latina. Dintotdeauna şcoala românească a respectat însemnătatea numitei realităţi şi le-a oferit liceenilor posibilitatea de a studia această limbă (şi literatură) clasică, alături de greaca veche.
De prim ordin: argumentarea latinităţii noastre
Singura ţară în al cărei nume se află explicit originea latină este România. Un absolvent de liceu, în condiţiile maximei mobilităţi europene şi mondiale, va avea frecvente provocări cu ţintă pe dovedirea descendenţei limbii noastre din limba latină. Dacă va susţine că sol (lat.) este cuvântul de bază pentru soare (rom.), e prea puţin, adică neconvingător. E nevoie de o gramatică minimal(ist)ă: nominativului sol îi urmează genitivul solis şi de aici, acuzativul solem. Această a treia înfăţişare, de-a lungul a câtorva secole, a suferit schimbări (numite legi fonetice) asemenea altor cuvinte cu aceeaşi structură sonoră: 1. o accentuat urmat de e în cealaltă silabă a trecut la oa (diftongare condiţionată sau metafonie); 2. l intervocalic a devenit r (rotacizare); 3. –m de la sfârşit a dispărut (căderea consoanelor finale).
Să nu memorăm definiţii!
Sau să o facem după ce ne-am lămurit asupra originii şi sensului elementelor care alcătuiesc un termen gramatical. Stăpânul părţilor de vorbire, alături de verb, este substantivul. Nu avem dreptul să impunem îngurgitarea noului cuvânt decât după stabilirea istoriei acestuia: sub (lat.) înseamnă „dedesubt”, iar stans,-tis, „care stă” (de la verbul sto, stare „a sta”). Aşadar, cuvântul „care stă” (-stan-) „dedesubtul” (sub-) unui obiect, fiindu-i NUME acestuia, este substantiv. O astfel de incursiune în etimologia cuvântului explică o definiţie, dacă nu cumva o înlocuieşte. (A se vedea, în continuare, de exemplu, pronume, format din pro „în loc de”/„pentru” şi nomen, -inis „nume”; în gramatică, numele este substantivul; pronumele înlocuieşte un substantiv.)
A greşi în latineşte
Civilizaţia şi înţelepciunea specifice romanilor ne îmbie să presărăm exprimarea noastră cu dictoane latineşti. Din păcate, am auzit la radio-TV ori am găsit în publicaţii de cultură erori de utilizare a acestor vorbe de duh: „Non omnis moriat” (corect: „moriar”), „Multum in parvum” corect: „parvo”), „Carpem diem!” (corect: „Carpe”), „Nihil sine Deum!” (corect: „Deo”), „Magna cum laudae” (corect: „laude”), „Finit coronat opus” (corect: „Finis”).
Nu opţională, nu facultativă. Obligatorie!
Latina are dreptul legitim la predare efectivă încă din gimnaziu („Doamna noastră nu ştia limba latină, aşa că într-a şaptea am făcut tot română”, mărturisea recent o elevă), câştigul fiind imens. A spus-o Mihai Eminescu: „Cine știe limba română are calea deschisă la tezaurul intelectual al limbilor romanice moderne, are în fine cheia la limba latină, la civilizaţia antică”.
