Nu cred în povestea aceea potrivit căreia dacă nu ai dușmani, nu contezi. Când dușmanii – provenind chiar și dintre cei care se gudurau cândva pe lângă tine, ca prieteni – devin canalii, de ce nu le răspund la atacurile lor mizerabile? Aceasta este întrebarea care mi-a fost adresată de către un cititor. Vă așteptați, firește, mulți dintre dumneavoastră, chiar și unele dintre canalii, să formulez un gând fundamentat pe morala creștină, precum Luca (6: 27-28), de pildă: ,, Eu însă vă spun, vouă, celor ce ascultați: iubiţi-vă dușmanii, faceţi-le bine celor ce vă urăsc, binecuvântați-i pe cei ce vă blestemă şi rugați-vă pentru cei ce se poartă urât cu voi!” Am să întredeschid însă fereastra unei alte perspective: către doi duhovnici speciali…
Primul dintre ei, Eminescu, m-a avertizat: ,,N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți/ În aplauzele grele a canaliei de uliţi,/ Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,/ Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?” (,,Scrisoarea III”). Tot el m-a consiliat, vorbindu-mi despre o ierarhie a canaliilor: de la canalia banală, până la ,,arhicanalie”. Indiferent de locul pe care canaliile… Tale îl ocupă în această ierarhie, dat fiind faptul că nu fac parte din aceleași ,,ligi” profesionale și morale cu Tine, nu merită să le oferi atenție. Le-ai înnobila.
Celălalt duhovnic special este Nietzsche. În ,,Așa grăit-a Zarathustra” (București, Editura Antet Revolution, 2009, pp. 78-80), filosoful german, vorbind special ,,despre canalie”, îmi spune: ,,Viața este un izvor al bucuriei, dar pretutindeni unde vine să bea canalia, toate fântânile se otrăvesc”. De ce-aș bea apă, împreună cu otrăvitorul, din aceste fântâni? Varianta atitudinii nietzscheene este seducătoare: ,,Mă mândresc cu tot ce-i curat; ci nu pot vedea boturile ce se schimonosesc și setea oamenilor necurați”.
Și, pentru a fi mai persuasiv, Nietzsche mi-a oferit alte două sfaturi: ,,Din Școala de război a vieții – Ce nu mă ucide mă întărește” (,,Amurgul idolilor”, București, Editura Humanitas, 2019, p. 12); ,,Cel ce se luptă cu monștrii ar trebui să fie atent să nu devină el însuși unul. Iar atunci când privești mult timp într-un abis, abisul privește, la rândul lui, în străfundurile tale” (,,Dincolo de bine și de rău”, București, Editura Antet Revolution, 2010, p. 80).
Nietzsche repetă destul de des cuvântul „canalia”, despre care spune că infestează totul: inima, spiritul, societatea. Ne oferă și antidotul: „greața, greața, greața” prin care se apăra Zarathustra, cel care, ieșind în natură, unde asculta „păsările cântătoare”, învăța de la acestea să cânte, să păstreze lumina în suflet.
Din toate aceste motive nu intru în dialog cu otrăvitele canalii. Și, ascultându-l tot pe Zarathustra, ar exista încă multe, multe alte motive: ,,Cu pofta lor neînfrântă otrăvit-au apa sfințită și numind bucurie necuratele lor visuri, ei au otrăvit chiar și vorbirea […]. Fructul se preface în dulceag și răscopt în mâinile lor: privirile lor haihuie usucă arborele roditor. […] Trebuincioase sunt oare fântânile otrăvite, focurile puturoase, visurile murdărite și viermii din pâinea vieții?”…
A intra în dialog cu aceste putreziciuni ale ființării ar însemna să fii sclavul unei utopii: să încerci să cureți câmpul de scârnăvii, ca să aibă unde ateriza îngerii, după cum ne sugera Nichita Stănescu. Dar, chiar dacă ar reuși cineva această salubrizare morală, nu cred că îngerii ar putea ateriza pe un asemenea câmp. Duhoarea de canalie persistă multă vreme; salubrizarea ei este imposibilă.
