Un cuvânt de actualitate
Cum se știe, de la 1 ianuarie 2019, România a preluat președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene, pentru prima oară de la integrarea țării noastre în structurile comunitare. Cuvântul-țintă a alternat, în comunicatele de presă, cu „șefia”, „cârma”, „conducerea”, care nu pun probleme ortografice.
Primul opozant
În comentariile oficiale ori în cele particulare, s-a auzit cu mult înainte de 2019 forma *„președenție”, probabil după modelul altor cuvinte din limba română: studenție, agenție, dirigenție, repetenție, dar și cu accent pe silaba anterioară: atenție, detenție, pretenție, intenție, contravenție, subvenție, prevenție, invenție, convenție, intervenție (după Dicționar invers). Repetarea vocalei e (numită aici propagare) e cauzată de pierderea legăturii cu baza lexicală: președinte și niciodată *președente. Forma greșită *președenție (considerată, imprudent, de „Micul dicţionar academic” – 2010, ca variantă a lui președinție, după cum președință are varianta președență) este înregistrată de NDULR (2006) ca populară și familiară
Al doilea opozant
După informația conform căreia lanțul e-urilor (trei la număr, fără a-l mai pune pe ultimul, desinență de singular: *președenție) trebuie întrerupt cu un i, vorbitorii îl pun pe la mijloc, pentru ca nu cumva să se întâlnească doi e consecutiv. Se ajunge la *preșidenție, pe care l-am auzit frecvent în decembrie 2018, inclusiv la Radio-România Actualități. Probabil că s-a produs o intervenție din partea unui oficial, pentru că în ultima decadă a aceleiași luni am auzit doar forma corectă, președinție, tocmai când pericolul de a se generaliza greșeala crescuse alarmant.
Sunt și alte cauze ale implantării lui i în locul lui e: 1) sinonimul (înv.) este prezidenție, iar derivatele, prezidențial, prezidențiabil; 2) în engleză, avem presidency, president și presidential (pentru președinție, președinte, respectiv prezidențial); 3) în franceză, forme cvasiidentice cu engleza: président, présidente, présidentiel (pentru președinte, președintă, prezidențial); 4) în latină, era praesidens,-ntis, de la prae „înainte” și sid(e)o, -ere, sedi „a ședea”.
De ce președinție?
Foarte simplu: derivă de la președinte, cu sufixul -i(e), cum spun toate dicționarele. În plus, formele vechi erau buni martori: președință (din președea + -ință), ca în sintagma eminesciană „sub președința Austriei”, ș.a.
Ce spun lingviștii …
Mioara Avram, în „Ortografie pentru toți” (1990) și „Probleme ale exprimării corecte” (1987), nu discută cuvântul, pe când Al. Graur îl găsește ca expresie a „mixării lexicale”: „Este lucru frecvent să constatăm că din amestecul, din încrucișarea a două cuvinte sau a două expresii, se naște un cuvânt nou sau o expresie nouă, hibridă. Din președinție și prezidenție s-a format cuvântul greșit *preșidenție, care s-ar părea că derivă de la forma, inexistentă, preșident” („Adevărul”, 24 mart. 1931). (Tacit, am scos virgula dinaintea grupului „din amestecul” și am pus asterisc la *preșidenție.)
… și lucrările normative
În DOOM1,2 sunt consemnate formele corecte președințial și președinție, fără a se sugera sursa: președinte. DOOM2 adaugă: „(dar: Președinția României)”, pentru a marca majuscula. Uită însă semnul exclamării în fața cuvântului-titlu (fiindcă în DOOM1 nu apare această paranteză), dar, mai grav, ne obligă să accentuăm cuvântul României pe vocala e, când de fapt i-ul dinainte stă sub accent.
În DIN (2009), găsim o bine-venită precizare: „nu: președenție”.
