A existat o perioada lunga in istoria recena a tarii, in care copii, din diferite zone si straturi sociale, dispareau fara urma. Desi erau cautati de familii, de autoritati si de presa, copiii nu mai apareau niciodata.
O poveste cu final fericit inceputa la Buhusi, acum aproape doua decenii, ne expica, insa, ce s-a intâmplat cu copiii disparuti. Povestea baiatului disparut fara urma acum 18 ai din târgul Buhusilor si cautat ani in sir de mama ne demonstreaza un lucru simplu: nu copiii au disparut, ci adultii ii pierdeau in sistem. Copilul despre care vorbim s-a urcat in tren din joaca. Trenul aplecat, un controlor a gasit copilul si, in loc sa anunte autoritatile, l-a dat jos in prima statie, cu un sut in fund.
Copilul s-a urcat in alt tren si a ajuns la Chitila, unde a fost gasit de o lucratoare la o fundatie umanitara. Femeia, in loc sa anunte si ea autoritatile, l-a luat cu ea si l-a crescut intr-un orfelinat. Copilul era prea mic sa stie de unde este iar amenintarea cu o seringa nu a contribuit la imbunatatirea situatiei. Copilul a fost inscris la scoala, fara acte. Cadrele didactice n-au pus intrebari.
Copilului i s-au facut acte; autoritatile n-au pus intrebari; copilul a ajuns la liceu, a dat Bacalaureatul, nimeni n-a pus intrebari. Abia anul trecut, la 18 ani de la disparitia sa, un cetatean l-a indemnat sa puna intrebari.
Sa caute pe Internet. Asa a gasai copilul povestea mamei sale, care nu renuntase sa-l caute. Testele ADN facute au demonstrat fara tagada ca cei doi sunt rude. ai bine mai târziu decât niciodata, s-ar putea spune.
Dar, caci exista un mare “dar”, aceasta cautare putea sa nu aiba loc daca câtiva adulti si-ar fi facut o minima datorie.
Daca in tren controlorul s-ar fi gândit ca acel copil are o mama, daca femeia de la fundatia umanitara s-ar i gândit ca baiatul are o familie care plânge dupa el, daca profesorii de la scoala sau functionarii de la Starea Civila ar fi pus mai multe intrebari. Dar nimeni nu s-a intrebat; toti au preferat comoditatea de a nu face nimic.
