Evenimentele ultimelor saptamâni au impins România intr-o situatie ciudata: cea de aparator, fie chiar si numai vocal, al Ucrainei, o tara cu care nu am gasit macar un dram de intelegere in ultimii 20 de ani, de când si-a proclamat independenta.
Americanii si europenii de ghidoneaza in directia pe care o doresc ei si anume crearea unei coalitii internationale care sa se opuna Rusiei si care sa apere interesele Ucrainei. Doar ca, dupa cum spuneam, nimic din politica ucraineana a ultimelor doua decade nu recomanda acest lucru.
Relatiile dintre tara noastra si Ucraina au fost afectate iremediabil de atitudinea agresiva a Kievului. In toate problemele aparute, conducerea ucraineana reactiona extrem de dur, considerând ca forta sa militara este singurul argument care conteaza. Sa ne amintim de problemele diplomatice cauzate de canalul Bâstroe, de delimitarea platoului continental, de problema delimitarii frontierei in Golful Musura.
Sa mai spunem ca Ucraina nu a denuntat niciodata pactul Ribentropp – Molotov, pentru ca, daca ar face-o, ar pune sub semnul intrebarii intreaga sa regiune de vest, inclusiv Bucovina. Relatiile dintre România si Ucraina nu au fost niciodata prea destinse.
In 2009, Ucraina identifica in Rusia si România posibili inamici si a convocat o sesiune cu usile inchise a Parlamentului pentru a dicuta situatia tarii noastre.
Pe de alta parte, daca e sa judecam afectiv, nu ar trebui sa acordam nici prea mult sprijin NATO in problema aceasta. Nu trebuie sa uitam nici faptul ca am pierdut Insula Serpilor si alte ostroave de pe bratul Chilia la presiunile NATO.
Desi fusesera cedate formal URSS, intelegerile pentru instrainarea insulelor nu fusesera ratificate niciodata de parlamentele celor doua tari, prin urmare, nu aveau putere legala.
Abia in 1997, la „sfaturile” NATO, România a cedat legal aceste teritorii, pentru ca, daca nu rezolva diferendele teritoriale cu Ucraina, nu era acceptata in organizatie. In concluzie, n-avem nici un motiv sa iubim Ucraina.
Ba, as putea spune, dimpotriva…
